Gasesc ca darea / luarea cu chirie a unui bun imobil este un lucru moral neutru. Nu am auzit niciodata ca Biserica sa condamne inchirierea. Am auzit ca, printr-o suita de documente, ultimul datand din secolul al XVIII-lea, Biserica Catolica sa condamne uzura (=camata), dar niciodata inchirierea. Deci, daca Biserica mea, care are competenta in a califica ceva ca pacat, nu a calificat inchirierea ca pacat, inseamna ca nu e pacat.
Judecatile personale in a raspunde la intrebari de tip "cutare lucru este sau nu pacat" sunt foarte imprudente, fiindca nu noi avem competenta necesara, ci Magisteriul Bisericii. Cand cei care au primit in mod deplin preotia, impreuna cu slujirea de a invata Poporul lui Dumnezeu vor defini inchirierea ca pacat, exact asa am sa consider si eu ca este si am sa ma feresc ca de foc sa inchiriez chiar si un simplu garaj.
"Bine", ar putea spune cineva, "darea cu chirie nu e pacat intrinsec, in schimb pretul exagerat de mare, inrobitor, pe care proprietarul l-ar cere chiriasului ar putea sa nu fie crestinesc". Aici, primul raspuns este de aceeasi natura ca mai sus. Cand Biserica va stabili ce este aceea o chirie justa, vom putea opera cu asemenea concept. Pana atunci, sa observam ca "cuantum necrestinesc al chiriei" e o punere a problemei de aceeasi natura cu "preturi necrestinesc de mari la rosii si pastarnac". Cuantumul chiriilor, ca si pretul alimentelor de baza, nu este stabilit de Biserica, ci, intr-o economie libera de Legea Cerereii si a Ofertei, iar intr-o economie planificata de stat. Or, pe cat de crestin este statul socialist multilateral dezvoltat, pe atat de crestine sunt si legile pietei.
In sfarsit nu gasesc pace fiindca o ganganie s-a aciuat la urechea mea stanga. Ea ma indeamna sa intreb pe cei care intreaba: "e crestineste ca proprietarul sa-mi ceara chirie ?" daca, in aceeasi logica, e crestineste sa ceara marire de salariu.
|