[Florinvs]

Cate ceva despre evenimentele dramatice de la Chisinau, de la sfarsitul anului 1989 si inceputul anului 1990.


După „Marea Adunare Naţională” de la Chişinău din 27 august 1989, în care sute de mii de romani din RSSM ceruseră proclamarea limbii române ca limbă de stat şi revenirea la grafia latină, în 31 august Sovietul Suprem al republicii (parlamentul) a votat legile care îndeplineau aceste cerinţe. Discuţiile din Sovietul Suprem au avut loc într-o atmosferă tensionată.

Încă din 16 august începuseră greve ale muncitorimii rusofone împotriva decretării limbii „moldoveneşti” (de fapt romane) ca limbă de stat, cerîndu-se acordarea aceluiaşi statut şi limbii ruse. Conform informării făcute de Mircea Snegur în plenul Sovietului Suprem, 116 întreprinderi, cu un efectiv de 80000 de muncitori, intraseră în grevă („Tinerimea Moldovei” din 1 septembrie 1989). Probabil, această intrare în grevă a rusofonilor a contribuit la mobilizarea mai bună a romanilor, care au venit în număr mare la „Marea Adunare Naţională”.

Grevele se declanşaseră în practic toate oraşele mai mari ale republicii: Chişinău, Tiraspol, Bender (Tighina), Bălţi, Rîbniţa, Comrat. După unele afirmaţii din presa de limbă romana, dar şi din spusele lui Mircea Snegur în suspomenita informare făcută Sovietului Suprem, în unele cazuri muncitorii erau siliţi să intre în grevă de direcţia fabricilor, alcătuită în mare parte din rusofoni (efect al politicii de cadre sovietice).

„Muncitorii unui şir de întreprinderi, bunăoară, de la fabrica de elemente de beton armat (Bender), de la uzina Mezon (Chişinău), de la asociaţia Bendertrans şi de la alte întreprinderi se adresează cu indignare Prezidiului Sovietului Suprem în legătură cu faptul că conducătorii întreprinderilor îi îndeamnă la greve, împiedică exercitarea funcţiilor lor de producţie”, spunea Mircea Snegur, preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti, criticînd în cuvîntarea sa şi ziarul „Pravda”, pentru „reflectarea insuficient de obiectivă (…) a evenimentelor care au loc în republica noastră”.


Încă înainte de începerea dezbaterilor din Sovietul Suprem, climatul interetnic din republică se înrăutăţise simţitor, ajungîndu-se şi la violenţe (prevestind parcă conflictul transnistrean din 1992). Alecu Reniţă scria, în „Literatura şi Arta” din 24 august 1989 (ziar care trecuse deja la grafia latină, nemaiaşteptînd legile Sovietului Suprem): „Microraionul Buiucani din capitala Moldovei s-a transformat într-un colţ de infern pentru băştinaşi. Vasile Malaneţchi, directorul adjunct al Muzeului republican de literatură ‘D. Cantemir’, Valentin Filipschi, ziarist şi Tudor Bragă, colaborator la Muzeul de arte plastice, în seara de 12 spre 13 august au fost atacaţi de un grup de vreo 10 bandiţi înarmaţi cu vergi şi lanţuri de metal. Tăbărînd asupra lor cu răcnetul: ‘Bei rumînskuiu padlu!’, huliganii i-au imobilizat pe toţi trei, lovindu-i cu bîtele şi bătîndu-i cu picioarele. Ulterior, V. Malaneţchi a fost internat la spitalul nr. 2, avînd o comoţie cerebrală şi coşul pieptului năsădit. V. Filipschi s-a ales cu leziuni corporale şi cu o mînă fracturată”.


Sovietul Suprem al RSS Moldoveneşti nu fusese ales democratic, primele alegeri „semi”-pluraliste, în condiţiile gorbacioviste, urmau să aibe loc abia în 1990. Avuseseră însă loc alegeri în condiţii gorbacioviste chiar în 1989, pentru Sovietul Suprem al URSS. Cu acest prilej, au putut deveni deputaţi în parlamentul de la Moscova mai multe persoane care-şi trecuseră în programul electoral decretarea limbii asa-zis moldoveneşti (de fapt romane) ca limbă de stat şi revenirea la grafia latină, ceea ce dăduse legitimitate acestor revendicări, iar deputaţii Sovietului Suprem ştiau că la următoarele alegeri chiar va conta părerea alegătorilor la eventuala lor realegere.


Conform sistemului sovietic, deputaţii Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti nu erau politicieni de profesie, cu excepţia cîtorva şefi care lucrau în aparatul de stat şi de partid (comunist, acesta era încă partid unic, organizaţiile politice alternative de felul Frontului Popular existau, erau chiar foarte active, dar nu fuseseră înregistrate oficial). Majoritatea deputaţilor aveau însă un loc de muncă de bază – tractorişti, preşedinţi de colhoz, ingineri, pedagogi – de unde lipseau doar cîteva zile pe an cît ţineau sesiunile Sovietului Suprem.


Desfăşurarea sesiunii Sovietului Suprem este relatată de Alecu Reniţă, în „Literatura şi Arta” din 7 septembrie 2009: „Pe marginea rapoartelor prezentate de M. I. Snegur şi I. P. Calin s-au pronunţat timp de două zile, 29-30 august, 45 de deputaţi. Diapazonul cuvîntărilor, reflectînd stările de spirit din republică, au oscilat de la principiile leniniste ale egalităţii în drepturi a tuturor naţiunilor pînă la frazeologia înşelătoare a interfrontiştilor. În cuvinte, nici un vorbitor n-a protestat deschis împotriva statalităţii limbii moldoveneşti, în realitate, însă, organul legislativ a fost supus permanent şantajului politic din partea falangei iovvist-ţurcanist-ţîmaist-ninaandreeviste, care a recurs la cele mai impertinente şi agresive încercări de a reduce la zero proiectele de legi”.


Prin principiile leniniste ale egalităţii în drepturi a tuturor naţiunilor se înţelege acceptarea limbii asa-zis moldoveneşti (de fapt romana) ca unică limbă oficială a RSS Moldovenească şi revenirea la grafia latină.

Interfrontul (Frontul Internaţionalist) era o organizaţie politică neoficială care se opunea Frontului Popular şi susţinea păstrarea dominaţiei limbii ruse în republicile unionale şi menţinerea unui sistem centralizat în URSS, în aceasta constînd frazeologia sa înşelătoare.
Susţinătorii Interfrontului erau în general minoritarii ruşi şi rusificaţi.

Vasile Iovv era prim secretarul Partidului Comunist Moldovenesc la Bălţi, devenit mai apoi înalt demnitar al Republicii Moldova sub regimul Voronin (interesant că Alecu Reniţă îl pune pe Iovv pe primul loc în enumerarea pe care o face a duşmanilor legii privind limba de stat).

Leonid Ţurcan era prim secretar al Partidului Comunist la Tiraspol, azi dispărut practic din viaţa politică.

Piotr Ţîmai era prim secretarul de la Bender (Tighina).

Nina Andreeva era o activistă de la Tiraspol, devenită apoi activă şi în mişcarea separatistă.

Falanga iovvist-ţurcanist-ţîmaist-ninaandreevistă reprezintă deputaţii care susţineau greviştii rusofoni, respingînd ideea că minorităţile naţionale din Moldova ar trebui să înveţe romaneste şi cerînd statut de limbă de stat şi pentru limba rusă.



Evenimentele sînt relatate şi de Vasile Năstase, în „Tinerimea Moldovei” din 6 septembrie 1989:

„Deputatul Simion Grossu [prim secretarul Partidului Comunist al Moldovei] lansează ideea acordării limbii ruse a funcţiei de limbă de comunicare interetnică pe teritoriul republicii noastre.

Deputatul Ion Druţă e de părerea că în asemenea caz ar fi mai judicios să se renunţe la eufemistica formulă ‘limbă de comunicare între naţiuni’, ea constituind de fapt un pleonasm în raport cu noţiunea limbă de stat.

Deputatul Ion Hadîrcă consideră absolut necesar de a se adăuga în varianta finală a proiectului (articolul nr. 1) că limba asa-zis moldovenească (de fapt romana) este limbă de comunicare interetnică pe teritoriul republicii, dar, din păcate, nu este susţinut de toţi cei prezenţi în parlament.

Era în jur de ora 20 şi cînd se părea că bucăţica de pîne a fost zmulsă cu forţa din mîna flămîndului, afară, lîngă Teatrul de operă şi balet [în care se desfăşurau lucrările parlamentului], s-a produs un mare miracol. Ciucurii de oameni, de parcă ar fi fost dirijaţi de o forţă extraterestră, au început a se consolida cu o rapiditate fulgerătoare.
‘Oameni buni, ne-au amăgit!’

Aceasta a fost durerea unui om care peste doar o miime de clipă a pătruns în inimile tuturor basarabenilor de bună credinţă. Astfel, puhoaiele de oameni au început a se îndrepta spre clădirea teatrului scandînd încontinuu: ‘Noi vrem o limbă’, ‘Grevă generală’, ‘Unire moldoveni!’.

Cordoanele detaşamentelor de ocrotire a ordinii publice le-au barat calea spre scările parlamentului, cîteva femei au fost lovite cu bastoanele înfierbîntate ale unui miliţian, semnalele salvării păreau a fi un piuit jalnic pe fundalul vacarmului declanşat. Grupul de filmare la NBS News ne dă o lecţie serioasă de operativitate şi profesionalism pentru că chiar în acea seară informaţia colegilor noştri – prin intermediul televiziunii moldoveneşti – a ocolit lumea întreagă… Se anunţă o pauză şi membrii parlamentului dau ochii cu realitatea”.


„Tinerimea Moldovei” avea să preia şi expresia „ora astrală a neamului” folosită anterior de săptămînalul „Literatura şi Arta” pentru a descrie adunarea populară din 27 august în care se ceruse adoptarea legilor despre limbă de stat şi alfabet latin. Ceva pare să se fi întîmplat la „Tinerimea Moldovei”, ziar care pînă atunci urma linia oficială. În numărul din 6 septembrie, în care se vede o adoptare a liniei naţionale, deasupra casetei de redacţie apare „pentru redactor Valeriu Rogozenco”, în timp ce pînă atunci ziarul apărea cu specificarea „redactor Vasile Botnari”. Rogozenco este cel care se va plînge, în „Literatura şi Arta” din 23 noiembrie 1989, despre cenzura existentă la „Tinerimea Moldovei”, apropo de evenimentele din 7 şi 10 noiembrie 1989.