[Florinvs]

La 16 noiembrie 1989 a avut loc un eveniment important pentru Republica Moldova si pentru poporul roman: înlăturarea de la putere a lui Simion Cuzmici Grosu, prim-secretarul filialei moldoveneşti a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (P.C.U.S.) şi înlocuirea sa cu Piotr Chirilovici Lucinschi (cunoscut şi sub numele de Petru Lucinschi), fost secretar adjunct al filialei din Tadjichistan a P.C.U.S., basarabean de obîrşie. Lucinschi avea să devină mai apoi preşedinte al Republicii Moldova din 1996 pînă în 2001, şi să fie decorat de Emil Constantinescu cu ordinul „Steaua României” în anul 2000.

Evenimentul a reprezentat o izbîndă a mişcării naţionale de peste Prut, căci Simion Grosu, lider politic din perioada brejnevistă, se manifestase ca un duşman al acestei mişcări, pe cînd Petru Lucinschi avea faima de a fi o persoană mai tolerantă din acest punct de vedere.


Nicolae Dabija, redactorul şef al Literaturii şi Artei, era entuziasmat de schimbarea politică intervenită. Pe prima pagină a ziarului pe care-l conducea publica o telegramă de la un oarecare Gheorghe Oancea: „La 16 noiembrie pe mult pătimitul pămînt al Moldovei s-a mai născut un copil. În cinstea alegerii lui Petru Lucinschi ca prim-secretar al C.C. al P.C.M. am hotărît să-l numim Petru”.


Nu a fost uşor să se ajungă la această situaţie. A fost nevoie pentru asta de ciocniri violente între demonstranţi şi forţele de ordine din Chişinău, în urma cărora sediul Ministerului de Interne moldovenesc, condus de Vladimir Voronin (fostul preşedinte al Moldovei) a fost incendiat. Este un fel de „13 iunie” moldovenesc, un crîmpei din istoria românilor destul de ignorat în România.


Totul a început în 7 noiembrie 1989, cînd se aniversa principala sărbătoare sovietică: Marea Revoluţie Socialistă din 1917. Conducerea de la Chişinău a hotărît să sărbătorească această zi în mod tradiţional, cu paradă militară. Povesteşte Alexandru Donos, în „Literatura şi Arta” din 16 noiembrie 1989: „Un grup de cetăţeni s-au adunat în dimineaţa zilei de 7 noiembrie 1989 lîngă spitalul de boli infecţioase de pe bulevardul Lenin, unde se afla coloana tehnicii militare ce urma să ia parte la parada de pe Piaţa Victoriei. Aceştia au hotărît să-şi exprime poziţia antimilitaristă prin blocarea tancurilor şi altor blindate, aşezîndu-se direct în stradă în faţa tehnicii, pentru a-i bara calea”.


Oameni neînarmaţi care să se împotrivească tancurilor mai fuseseră în 1989 în Piaţa Tien An Men din China. Reacţia forţelor de ordine moldoveneşti o povesteşte tot Alexandru Donos: „Detaşamente de tineri îmbrăcaţi în civil au tăbărît asupra celor din stradă, începînd fulgerător să-i bată în modul cel mai crunt, pînă la însîngerare, apoi îi luau tîrîş de acolo, ducîndu-i pe trotuar”.


După acest incident, oameni furioşi s-au îndreptat spre Piaţa Victoriei, unde întreaga conducere de partid a RSS Moldoveneşti se afla la tribuna oficială aşteptînd parada militară. La vederea acestora întreaga ştăbărime sovietică moldovenească şi-a luat tălpăşiţa! O umilinţă nemaiîntîlnită pentru puterea sovietică, de la instalarea ei în Basarabia!

Alexandru Donos e grijuliu să dezvinovăţească Frontul Popular din Moldova de acest incident. Nu se ştia care va fi reacţia autorităţilor, dacă nu cumva Frontul Popular, organizaţia ce reprezenta mişcarea naţională a românilor basarabeni, nu va fi scoasă în afara legii: „Dinspre monumentul lui Ştefan cel Mare a venit un grup de bărbaţi şi femei, purtînd un tricolor. Ajungînd în dreptul tribunei (lor li s-au alăturat, întorcîndu-se tot atunci înapoi, o parte din demonstranţii coloanei ce trecuse deja …), grupul s-a oprit să scandeze ceva. Din cauza muzicii ce răsuna puternic din megafoane, nu se auzea ce strigă ei. Tot atunci conducerea a părăsit repede tribuna. Şi abia peste cîteva minute (…) a apărut coloana Frontului Popular. Cînd aceasta a ajuns în dreptul monumentului lui V. I. Lenin, la tribună, desigur nu era nimeni, fapt care i-a şi deziluzionat pe cei sosiţi. Ei nu ştiau: cu zece minute înainte aici venise un grup de provocatori cu scopul de a alunga conducerea de la tribună, pentru ca ea să nu întîmpine coloana F.P.M.”.

Cu alte cuvinte, explică Donos, Frontul Popular din Moldova e format din cetăţeni sovietici loiali care veniseră să-şi exprime bucuria aniversării marii revoluţii socialiste, şi care au fost profund dezamăgiţi că conducerea republicii nu le acordă atenţia cuvenită. Ăia care au oprit tancurile şi apoi au alungat conducerea republicii de la tribuna oficială nu ştim cine sînt, nişte provocatori.


„Literatura şi Arta” nu spune cine erau persoanele de la tribuna oficială care-şi luaseră tălpăşiţa de frica mulţimii. Indirect aflăm acest lucru din „Tinerimea Moldovei” din 10 noiembrie 1989, care publică un reportaj pe ton festiv despre eveniment, neamintind nici o vorbuliţă despre incidentele neplăcute conducerii sovietice: S. C. Grosu, I. T. Guţu, G. I. Eremei, I. P. Calin, V. C. Pşenicinicov, A. N. Sangheli, V. F. Semionov, M. I. Snegur, L. D. Dicusar, V. A Caziulin, G. I. Lavranciuc, V. V. Runcovschi, membri şi membri supleanţi ai Biroului C.C. al Partidului Comunist al Moldovei.


În „Literatura şi Arta” din 23 noiembrie, Valeriu Rogozenco, ziarist la „Tinerimea Moldovei”, avea să explice că la acel ziar s-a interzis publicarea altor ştiri despre aniversarea din 7 noiembrie în afară de relatarea oficială a ATEM (Agenţia Telegrafică Moldovenească, aflată sub controlul guvernului moldovean).


„Literatura şi Arta” a fost practic singurul ziar care a spart cenzura, publicînd şi relatări ale martorilor oculari. Unele contrazic afirmaţiile lui Donos despre neimplicarea Frontului Popular. Vladimir Dorogan: „oamenii muncii au început să se adune lîngă spitalul republican de boli infecţioase pentru a participa la manifestaţie în cadrul coloanei organizate de Frontul Popular. În faţa noastră staţionau tancurile şi rachetele gata pentru parada militară. Din masa de oameni a ieşit în faţa tancurilor un grup alcătuit din aproximativ 100 de persoane (…) tovarăşii conducători au dat bir cu fugiţii îndată ce au zărit coloana Frontului Popular cu tricolorul”.


A urmat apoi o represiune sangeroasa din partea fortelor de ordine a RSSM , asupra protestatarilor adunati in centrul Chisinaului, represiune de care se face vinovat in primul rand ministru de interne de atunci al RSSM, pe nume Vladimir Voronin.

Cateva din marturiile victimelor acestei represiuni:


Nicolae Croitoru, moldovean, 38 de ani, angajat al magazinului de discuri „Melodia”, internat în spitalul clinic orăşenesc nr. 2: „Mi-am terminat programul de lucru la orele 18,15. Am urcat în troleibuz la staţia strada Bender. La prima staţie, strada Armeană, am coborît. Aveam de gînd să trec pe la brutăria „Franzeluţa” de la colţ, să iau o pîine şi să plec acasă. Cînd mă dădeam jos din troleibuz (care, de altfel, s-a oprit, drumul înainte fiind blocat), am observat de cealaltă parte a drumului foarte mulţi miliţieni şi ostaşi, echipaţi cu veste antiglonţ, coifuri, înarmaţi cu bastoane de cauciuc şi scuturi enorme. (…) În momentul cînd lumea s-a dat jos din troleibuz, un detaşament de miliţieni şi ostaşi au trecut drumul şi au început să lovească furios în femei, bătrîni, copii, fără să întrebe şi fără să aleagă în cine lovesc. Oamenii strigau, inclusiv în ruseşte, că se află la staţie, că nu-s vinovaţi cu nimic. Cei cu bastoanele de cauciuc loveau însă necruţător. Lumea fugea îngrozită, femei cu copii în braţe, bătrîne fără puteri. Am luat-o şi eu la fugă, dar n-aveam cum să trec de mulţimea care-mi sta în faţă. Ţin minte atît, că un miliţian m-a lovit cu bastonul de cauciuc în cap, eu am căzut lat la pămînt şi am reuşit să-mi acopăr faţa şi capul cu mîinile. Vreo cinci miliţieni cu bastoanele au tăbărît pe mine continuînd să mă lovească mai întîi cu bastoanele, apoi cu picioarele. Atunci am pierdut cunoştiinţa. (…) După ce am zăcut cîteva minute pe asfalt, nişte trecători m-au ridicat şi m-au dus într-o parte. Mi-am revenit un pic şi am luat-o însîngerat spre casă. Acasă soţia a chemat ambulanţa. Ce am văzut la spitalul de urgenţă m-a îngrozit: oameni însîngeraţi, cu comoţii grave, cu leziuni corporale, cu fracturi, printre care erau femei, bătrîni, care probabil, se îndreptau în acel moment spre casă sau se duceau la cumpărături”.



Alexandru Fialca, ucrainean, 26 de ani (nu posedă limba de stat), angajat al cooperativei „Lux”, internat în spitalul clinic orăşenesc nr. 2: „(…) Am luat troleibuzul nr. 1 spre gară. În preajma monumentului lui Lenin, în Piaţa Victoriei, tot transportul era blocat. Lumea a coborît din troleibuz. Am făcut şi eu acelaşi lucru, bineînţeles. Lîngă teatrul Mihai Eminescu, de cealaltă parte a străzii Comsomolului, am văzut cîteva rînduri de miliţieni, ostaşi cu scuturi, coifuri, bastoane de cauciuc. În preajmă multă lume se grăbea care şi încotro, de prin magazine, de la lucru, bătrîni, femei, copii, tineri. La un moment dat, probabil la ordinul cuiva, aceste trupe înarmate au luat tam-nisam lumea la bătaie. Vreau să vă spun că pe ei nimeni nu i-a atacat. (…) Ceea ce a urmat e ceva de speriat. Trupele înarmate au trecut fulgerător strada şi au început să lovească cu furie şi cruzime pe toţi delaolaltă. N-am văzut aşa ceva nici în reportajele din Cili [Chile] ori Coreea de Sud. Asupra mea au tăbărît doi cu bastoanele, lovindu-mă din răsputeri în cap. Ca prin vis auzeam ţipete de copii şi femei. Nu mai ţin minte cine m-a ridicat de jos. Cînd m-au urcat în ambulanţă şi mi-au dat să miros amoniac, mi-am revenit uşor. În acel moment, ţin minte, nişte miliţieni şi ostaşi, probabil după ce s-au răfuit şi cu alţii, s-au apropiat de medicul cu ambulanţa şi au început să-l înjure şi să-i strige să se care imediat”.