Părintele Stăniloae spunea că probabil Dumnezeu ar pune capăt vieții noastre în punctul în care devenirea noastră nu ar mai înainta în bine. Pe de o parte, ne lasă timp pentru pocăință. Și ne ia fie pentru că știe că nu ne pocăim, fie pentru că ne-am pocăit și știe că mai buni nu o să devenim. Oricum, implicațiile vieții noastre în lume, în viețile celorlalți sunt atât de complexe, inclusiv urmările vieții noastre, ale fiecărei fapte sau cuvânt spus, încât nu ne putem noi da seama de ele, cât de bune sau cât de rele sunt. Numai Dumnezeu știe.
Pe de altă parte, însă, e o taină și felul în care ni se încheie viața. Deși nimic nu e întâmplător, totul e proniator (cum spunea Părintele Galeriu), e greu de înțeles cum uneori noi înșine putem fi răspunzători de moartea cuiva. N-am putea spune că Dumnezeu ne-a dat gândul să omorâm sau incompetența de a vindeca, sau indiferența la nevoile altuia. Prin urmare, poate că suntem și noi răspunzători, în parte, de încetarea vieții cuiva. Făcându-ne părtași la creația Sa, se pare că Dumnezeu ne lasă să participăm și la destinul semenilor noștri.
Oricum, în fața tainelor lui Dumnezeu poate e normal să avem mai multe întrebări decât răspunsuri. Avem răspunsuri doar atât cât ne-a dat El și câtă putere a dat minții noastre să priceapă.
|