[cristiboss56]

În prealabil postat de Anna

Am inteles ca trebuie sa iertam gresitilor NOSTRI. Dar cum sa iertam pe cineva care a facut rau cuiva pe care iubim? Niciodata nu mi-a fost clar lucrul asta.

Neacordând iertarea celor care ne-au lezat cu fapta sau cu vorba, nu facem altceva decât să ne înlocuim în suflet sentimentul chinuitor al urii. Şi dacă îi vom permite să ne macine conştiinţa , acest sentiment ne va afecta sănătatea trupească, provocându-ne cel puţin o suferinţă fizică : o boală cardiacă, ulcer, etc. Pe de altă parte , negura vrăjmăşiei ne va orbi raţiunea şi vom ajunge să săvârşim păcate mari : rănirea aproapelui, răzbunarea, necredinţa, hulirea celor sfinte sau chiar omorul. De aceea, a purta ură păgubitorului nostru este o mai mare nenorocire pentru cel care urăşte şi nu reuşeşte a ierta sau de ce nu a ignora, a uita răul primit.
Deseori renunţarea la ură apare prea târziu, pentru că omul pe care îl urâm cândva e posibil să-şi dea sufletul până ce vom fi hotărât să-i acordăm iertarea pe care ne-a cerut-o în timpul vieţii sale. Iar căinţa noastră va fi şi mai amară când vom vedea că ţinerea mâniei nu ne-a folosit la nimic bun. În "Etica nicomahică", Aristotel afirma : "Cel blând nu înclină spre răzbunare, ci mai mult spre iertare". Iată o maximă compatibilă cu religia creştină. Într-adevăr, ura sau mânia noastră îi provoacă si mai tare pe răufăcătorii noştri. Pe când o atitudine blândă şi iertătoare îi dezarmează pe aceştia din urmă, ajungând să înţeleagă singuri greşeala pe care au săvârşit-o faţă de noi. Mitropolitul Varlaam grăia cu înţelepciune când ne îndemna astfel : " Aşa şi vrăjmaşul tău acum, acela ce ţi-a făcut rău, de-i vei îngădui cu blândeţe, atunci vrajba lui vei potoli ".