„Învățați de la Mine, că sînt blînd și smerit cu inima, și veți afla odihnă sufletelor voastre”, a zis Hristos. Acest îndemn trebuie înțeles alături de alte îndemnuri și porunci date de Mîntuitorul lumii: „Iubiți vă unii pe alții, iertați și vi se va ierta, cunoașteți adevărul și adevărul vă va face liberi.” De felul în care înțelegem aceste cuvinte depinde mîntuirea noastră.

........

De această dată mi am propus să discutăm înțelesul cuvintelor „blînd” și „smerit” în contextul toleranței și corectitudinii politice promovate de lumea nouă în care am pășit. Reprezintă oare blîndețea și smerenia creștină o manifestare a toleranței în sensul ei nou și un temei al corectitudinii politice? Sau, altfel zis, reprezintă oare corectitudinea politică și toleranța de tip globalist o formă a blîndeții sau smereniei în sens creștin? Răspunsul la această întrebare se conține chiar în exemplul lui Hristos.

Din cuvintele „învățați de la Mine, că sînt blînd și smerit cu inima” trebuie să înțelegem că Hristos este măsura blîndeții și a smereniei spre care sîntem chemați să tindem. De asemenea înțelegem că blîndețea și smerenia nu exprimă un anumit tip de comportament exterior, ci sînt o stare a inimii. Din acest motiv nu trebuie să confundăm supunerea de rob, caracteristică omului constrîns de legi sau circumstanțe, cum ar fi pierderea locului de muncă sau a imaginii sociale, și starea omului liber, care este blînd și smerit în virtutea desăvîrșirii sale lăuntrice. Doar astfel trebuie să înțelegem îndîrjirea Sfinților Mucenici de a înfrunta neadevărul cu prețul vieții, rămînînd totodată smeriți și blînzi, asemenea lui Hristos.

..........

Lumea modernă i a iertat pe cei care au inventat și folosit arma atomică și biologică, după cum și pe cei care infectează popoare întregi prin alimentele modificate genetic sau cele fabricate prin folosirea substanțelor toxice. Contemporanii noștri preferă o femeie care își ucide copilul în pîntece unei mame care și a lovit copilul peste fund. Legile moderne favorizează și întrețin această realitate, modificînd însăși concepția morală și juridică despre crimă, dar și despre ceea ce înseamnă relațiile interumane în complexitatea lor.

Fără îndoială, ne aflăm în fața unei civilizații făurite ca o replică la civilizația creștină, nu altfel decît prin inversarea sau răstălmăcirea valorilor fundamentale ale creștinismului: dragostea, blîndețea, smerenia. O civilizație a „nonviolenței” care practică scaunul electric, experimentează arma biologică, diversele vaccinuri sau alimente artificiale și modificate genetic pe popoarele din lumea pe care o numesc „a treia”. În această nouă lume un părinte care i dă o palmă la fund copilului său este un infractor, iar un tată care ucide un cîine vagabond ce tocmai i a sfîșiat copilul este pedepsit de lege. Ce să mai spunem de înțeleptul Solomon, de a cărui judecată se minuna tot Orientul, dar care, fără îndoială, ar fi fost lipsit de drepturile părintești de instanțele europene pentru sfaturile pe care le dădea părinților: „Cine cruţă toiagul, îşi urăşte copilul, iar cel care îl iubeşte îl ceartă la vreme” (Pildele lui Solomon 13, 24)!

În viziunea biblică așa numita toleranță este mai degrabă asociată nepăsării, iar copilul nepedepsit devine rușinea părinților. Dragostea și grija nu pot fi manifestate în afara certării sau a pedepsei. Însuși cuvîntul pedeapsă, care în limba română a venit din greacă, înseamnă pedagogie, educație.

Pedepsele așa zise „nonviolente”, impuse de pedagogia modernă, aduc frustrări și complexe multiple în comparație cu tradiționala palmă la fund. A izola copilul sau a l pune cu fața la perete este mult mai cumplit pentru personalitatea sa în formare decît o pedeapsă corporală, care însă nu l face să se simtă exclus. Pedepsele psihologice vizează în special personalitatea copilului. Riscul unor astfel de pedepse este dublu. Primul este acela că copilul devine marcat de condiția sa de exclus, și aceasta se întîmplă în cazul copiilor sensibili. Al doilea pericol, care nu este mai mic, este acela că copilul își învinge conștiința și nu mai consideră o rușine excluderea sa, adică își trăiește condiția de pedeapsă ca pe o condiție normală. Acești copii vor deveni acei adulți care, mai mult decît orice, se tem să și piardă locul de muncă.

Eroarea principială a pedagogiei moderne este aceea că îl vede pe copil separat de părinte, adică propune o relație conflictuală dintru început, și tot procesul educației decurge doar prin prisma acestui conflict care este indus artificial. Conflictul dintre părinți și copil, pe care atît de mult și l dorește societatea contemporană, intervine abia în momentul în care copilul a fost infectat cu antivalori și proaste deprinderi prin intermediul desenelor animate, al revistelor sau jocurilor electronice pentru copii. Statul totalitar încurajează acest tip de produse odată cu ideea că orice copil, pentru a și forma o personalitate complexă, trebuie lăsat să se dezvolte liber. În orice caz, societatea contemporană substituie părintele statului, văzînd în părinți simpli reproducători și întreținători ai copilului, deoarece părintelui i se inoculează la toate nivelele ideea că amestecul în viața personală a copilului este o impietate, un atac la personalitatea lui, un abuz.

Într adevăr, copilul este o persoană și are o personalitate, dar care nu poate fi contrapusă personalității și autorității părintelui, pentru că personalitatea copilului este în formare, iar această formare trebuie să depindă în totalitate de părinte. Copilul crește după chipul și asemănarea părinților, și aceasta este o lege dumnezeiască ce asigură trăinicia genetică și sufletească a genului uman. Or, pedagogia modernă nu are alt scop decît dărîmarea autorității părintelui, pregătind tipul de educație pe care statul o impune, adică o educație individualistă care separă pe tată de fiu și pe frate de frate, în favoarea statului. Omul modern este determinat să se considere un nou început, independent de restul lumii și chiar de propriii părinți, și nu observă că prin aceasta își taie rădăcinile, transformîndu se într un experiment nefericit.

Separarea copilului de părinte trebuie să se facă în mod firesc, odată cu maturizarea, după rînduiala firii. Dacă această separare se face din pruncie – așa cum își doresc organizațiile ce trîmbițează drepturi ale copiilor împotriva propriilor părinți –, atunci se aseamănă cu ruperea unui fruct verde. Este adevărat că un fruct verde se păstrează mai mult și poate fi transportat mai ușor, dar este la fel de adevărat că nu are dulceața fructului rupt la bună vreme. La fel este și omul modern, care poate fi mutat oricînd și oriunde, dar care este din ce în ce mai lipsit de adevăratele calități umane. Un astfel de individ, care crește în afara autorității părintești, va recunoaște în schimb autoritatea deplină a statului, în virtutea unor fobii inconștiente, dobîndite în urma pedepselor psihologice la care a fost supus în copilărie. Căci statul ideal, în accepțiunea totalitarismului modern, este acela care își subordonează cetățenii fără ajutorul poliției și al armatei, doar prin tortura psihologică.

Mă gîndesc cu groază la faptul că eu aș fi putut fi despărțit în copilărie de mama pentru că s a întîmplat să mi mai tragă cîte o palmă la fund cînd mă încăpățînam să n o ascult. Și totuși astfel de despărțiri se fac azi în state precum Germania, Italia sau Franța. De altfel mă îngrozește în egală măsură gîndul că, dacă nu aș fi fost plesnit la timp, puteam să ajung unul dintre cei care nu și iubesc părinții, ceea ce este poate cea mai cumplită dramă, o eroare ontologică.
Cu toate acestea ar fi nedrept să căutăm în Evanghelie o întemeiere a violenței, deoarece Hristos este Cel care a desființat pedepsele corporale și răzbunările vetero testamentare. Totuși nu putem să nu constatăm extremele la care ajunge uneori propaganda nonviolenței, în special în relațiile părinte copil.

Pedepsele corporale sînt inevitabile în procesul de educație copilului dintr-un motiv foarte simplu: la prima vîrstă copilul nu poate percepe decît durerea și plăcerea. Copilului îi sînt străine noțiuni precum rău sau bine, cunoașterea lui limitîndu-se doar la deosebirea a ceea ce este periculos/dureros de ceea ce este folositor/plăcut. Din acest motiv copilul este lovit de părinte atunci cînd încearcă un lucru periculos, cum ar fi să umble la plita de gaz sau la priză pentru ca el să asocieze fapta de a umbla la gaz sau priză cu durerea. Este de prisos să mai spunem că a nu proceda astfel înseamnă a nu-ți iubi copilul.

Relațiile interumane pot presupune gesturi de o anumită violență, care însă să nu fie în afara firescului. Gesturile violente fac parte din limbajul corpului, la fel ca și gesturile de afecțiune sau nemulțumire, contribuind la înlesnirea comunicării. De pildă, mama își amenință copilul că îl va bate, mimînd bătaia sau lovindu l ușor, nu pentru a și satisface o pornire agresivă, ci pentru a l opri de la comiterea unei fapte rele sau periculoase. Același limbaj era normal odinioară și în relația stăpîn rob, ceea ce mi se pare mai uman decît teroarea psihologică și umilirea prin amenințarea cu demiterea practicată de patronii moderni.

Scena izgonirii tîrgoveților din templu trebuie citită în același context al normalității, debarasîndu ne de prejudecățile propagandei corectitudinii politice. Canoanele apostolice prevăd caterisirea preotului care lovește pe cineva la mînie. Este absurd să presupunem că Sfinții Apostoli au stabilit acest canon fără să l raporteze la Hristos. În baza acestui canon i a fost retras Sfîntului Nicolae dreptul slujirii, care, într o polemică sinodală, l a pălmuit pe ereticul Arie. Noaptea, Hristos i a înmînat Sfîntului Nicolae Evanghelia, redîndu i slujirea. Prin urmare există un echilibru între literă și Duh, echilibru pe care îl dictează însăși conștiința umană și pe care îl desăvîrșește dragostea.