[nobilissim]

Iar adevărata şi nerătăcita luare aminte şi rugăciune este, a păzi mintea pe inimă când se roagă, şi înlăuntru acesteia de-a pururea a se întoarce, şi a se învârti, şi dintru adâncul acela (Ps. 129, 1; 41, 7) a-şi înălţa rugăciunile către Domnul. Şi după ce înlăuntru acolo „va gusta că bun este Domnul” (Ps. 33, 8) [8], şi se va îndulci, nu se va mai depărta de locul şi sălăşluirea inimii. Că atunci va zice şi el împreună cu Apostolul Petru „Bine este să fim noi aici” (Matei. 17, 4) [9]. Şi totdeauna acolo, în locurile inimii căutând şi înconjurându-le, pe noimele şi gândurile cele semănate de vrăjmaşul, scoţându-le le goneşte. Însă celor ce nu ştiu petrecerea aceasta, foarte aspră li se pare, şi cu greu de isprăvit. Că şi este cu adevărat sugrumător lucrul şi ostenitor, nu numai celor neînvăţaţi şi nedeprinşi, ci şi celor ce cu întemiere s-au deprins, şi s-au iscusit, dar încă pe dulceaţă întru adâncul inimii au primit-o, şi nu au trimis-o. Iară celor ce pe dulceaţa acesteia au dobândit-o, şi pe îndulcirea acesteia în gâtlejul inimii au tras-o, împreună cu Apostolul Pavel şi ei strigă „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?” (Rom. 8, 35) [10] şi celelalte. Că Sfinţii Părinţii noştri auzind pe Domnul zicând „Că din inimă ies gândurile cele rele, uciderile, preacurviile, furtişagurile, minciunile, şi mincinoasele mărturii, şi acestea sunt care spurcă pe om” (Mat. 15, 19, 20) [11]; şi cum că a sfătuit „ca pe dinlăuntru să fie curăţit paharul, ca şi pe dinafară să se facă curat” (Matei. 23, 26) [12], pentru aceea lăsând toată cugetarea a altei lucrări, întru păzirea aceasta a inimii s-au nevoit, cu de-adinsul ştiind, că cu aceasta, pe toată cealaltă lucrare fără de osteneală o vor apuca şi o vor dobândi. Iară fără de această lucrare, altă faptă bună a rămâne întru dânşii nu poate.

Pe aceasta adică unii din Părinţi, linişte a inimii au numit-o. Iară alţii, luare aminte. Alţii, străduire a inimii. Iară alţii, trezvie, şi împotrivă grăire. Alţii, iscodire a gândurilor şi păzire a minţii. Şi toţi asemenea pământul inimii lor l-au lucrat. Şi prin lucrarea aceasta au dobândit a se hrăni cu mana cea Dumnezeiască. Pentru aceasta zice Ecclesiastul „Veseleşte-te tânărule întru tinereţea ta, şi umblă în căile inimii tale fără prihană” (Eccles. 11, 9) [13] şi depărtează cugetele cele rele de la inima ta”. Şi „dacă Duhul celui ce stăpâneşte se va sui peste tine, tu locul tău să nu-1 laşi” (Eccles. 10, 4) [14]; iară "loc", zicând, pe inimă a arătat-o, precum şi Domnul zice în Sfânta Evanghelie „Să nu vă răspândiţi cu mintea aici şi încolo” (Luca 12, 29) [15]. Şi iarăşi „strâmtă este poarta, şi necăjită calea care duce în viaţă” (Mat. 7, 14) [16]. Şi „Fericiţi cei săraci cu Duhul” (Mat. 5, 3) [17] adică, cei care nici un cuget al veacului acestuia nu au întru sine. Zice încă şi Apostolul Petru „Treziţi-vă şi privegheaţi, că împotrivnicul nostru diavolul, ca un leu răcnind umblă, căutând pe cine să înghită” (1 Pet. 5, 8) [l8]. Şi Pavel prea arătat pentru păzirea inimii scrie Efesenilor (6, 12) [19] Că „nu ne este nouă lupta împotriva sângelui, şi a trupului” şi celelalte. Şi câte şi Dumnezeieştii Părinţii noştri, întru ale lor scripturi, pentru păzirea inimii au grăit, arătate sunt celor ce cu iubire de osteneală pe acestea le vor căuta.

Şi mai înainte de toate, trei lucruri se cade să păzeşti; şi aşa pe lucrul cel căutat să-l începi: 1) neîngrijorare întru toate cele necuvântate şi bine cuvântate lucruri, adică să păzeşti omorârea dinspre toate; 2) conştiinţă curată întru toate, adică să te păzeşti pe sine neprihănit de a ta conştiinţă; şi 3) să ai nepătimire cu totul desăvârşit, adică neplecându-te cu împătimire la nici un lucru al veacului acestuia, nici al însuşi trupului.

Apoi şezând în chilie liniştită, şi într-un unghi, deosebi, IA AMINTE SĂ FACI CEEA CE-ŢI ZIC ŢIE: încuie uşa, şi adunându-ţi mintea ta de la tot lucrul deşert, şezi, apoi rezemându-ţi barba ta de piept, pleacă şi pe ochiul cel simţit împreună cu mintea ta înlăuntrul pieptului tău; Deci strâmtorează şi pe suflarea duhului nărilor tale, ca să nu răsufle des şi fără de trebuinţă. Şi cearcă cu mintea întru cele dinlăuntru ale tale ca să afli locul inimii, unde au fire să fie sălăşluite toate puterile cele sufleteşti. Şi întăi adică vei afla întuneric şi grosime, şi întunecare neînduplecată; Însă îngăduind tu, şi acest lucru noaptea şi ziua facându-l. O! minune!! vei afla neîncetată veselie. Că îndată ce va afla mintea locul inimii, vede numai decât acelea care niciodată nu le-a ştiut. Că vede aerul (văzduhul inimii n.n.) cel ce este în inimă, şi pe sine tot luminos, şi de socoteli şi de desluşiri plin. Şi de atunci dinspre ori care parte se va ivi vreun gând, maî înainte de a intra şi a se lucra, sau a se închipui, cu chemarea lui Iisus Hristos îl goneşte pe acesta şi îl pierde. De aici mintea începe să aibă pomenire de rău asupra dracilor, şi ridică asupra lor pe mânia cea firească, şi gonindu-i, surpă pe vrăjmaşii cei gândiţi. Iară pe celelalte, le vei învăţa cu ajutorul lui Dumnezeu, prin păzirea minţii, pe Iisus în inimă ţinâdu-L.

Şi pentru ce, întâia şi a doua păzire, şi luare aminte, nu poate să facă desăvârşit pe monah??

Răspuns: De vreme ce nu după rânduială pe acestea le unelteşte. Că pe acestea prin scară, loan cel al scării, le-a însemnat zicând aşa: „Unii adică sunt care micşorează şi împuţinează patimile; Iară alţii sunt care cântă, şi pe cea mai multă vreme întru cântare o cheltuiesc; Iară alţii, care întru rugăciunea minţii stăruie; Iară alţii, care caută întru vedere, şi întru adânc petrec, după chipul scării. Că zice, să se caute pricina”. Deci cei ce voiesc pe scară să se suie, nu de sus în jos încep să călătorească, ci de jos în sus. Şi mai înainte pe treapta cea dintâi păşesc, apoi pe cea după aceea, şi aşa după rânduială pe toate. Şi întru acest chip este cu putinţă de la pământ să se ridice cineva, şi la Cer să se înalţe. Deci dacă voim „la bărbat desăvârşit a plinirii vârstei lui Hristos să ajungem” (Efes. 4, 13) [20] , ca nişte prunci, după vârstele cele unele după altele, să facem începutul de a ne sui pe scara cea întărită; ca şi la măsurile bărbatului, şi ale bătrânului, câte puţin călătorind, să ajungem. Şi întâia treaptă adică vârstă a petrecerii celei monahiceşti este, ca să micşoreze cineva patimile, şi să le împuţineze. Care lucru este şi celor noi începători. Iar a doua treaptă şi vârstă mai pe urmă şi mai înaltă, care face pe cel Duhovnicesc din copil holtei, este stăruirea şi îngăduirea întru cântarea de psalmi, că după domolirea, şi micşorarea, şi împuţinarea patimilor, cântarea de Psalmi fireşte în limbă se îndulceşte, şi bine plăcută se socoteşte la Dumnezeu. Fiindcă nu este cu putinţă „a cânta Domnului în pământ străin” (Ps. 136, 4) [21], adică în inimă pătimaşă. Şi acesta este semnul al celor ce sporesc. Iară a treia treaptă şi vârstă, mai pe urmă şi mai înaltă, al celui ce din tânăr şi holtei a venit în vârsta bărbatului celui Duhovnicesc, este stăruirea întru rugăciune, care lucru este al celor ce au sporit. Însă se deosebeşte rugăciunea de cântarea de Psalmi, precum bărbatul cel desăvârşit, de copil şi de tânăr, după treapta pe care ne suim. Lângă acestea, treapta cea de a patra, şi vârsta cea maî înaltă şi Duhovnicească, este cea a bătrânului şi a căruntului, care este căutarea cea neabătută a privirii şi a vederii; care lucru este al celor desăvârşiţi. Iată că se săvârşi calea, şi sfârşit luă scara.

Deci acestea aşa aşezate fiind, şi de la Duhul poruncite, şi grăite şi hotărâte, întru altfel nu este cu putinţă copilul să se facă bărbat, şi la starea celui cărunt să se suie, dacă nu de la treapta cea dintâi, după cum am zis, făcând începutul, şi prin cele patru trepte bine călătorind, la săvârşire se va sui. Iară începutul de a veni întru lumină, cel ce voieşte Duhovniceşte de a doua oară a se naşte, este împuţinarea şi micşorarea patimilor, adică păzirea inimii, că întru altfel nu este cu putinţă a se împuţina şi a se micşora patimile. Iară a doua, afară de acestea, este întinderea cântării de Psalmi: Că după ce se vor domoli patimile şi se vor împuţina, prin starea împotrivă a inimii împotriva patimilor, atunci pofta împrietenirii cu Dumnezeu aprinde mintea. De aici mintea împuternicindu-se, pe gândurile cele ce năvălesc dinspre toate părţile, şi caută să intre în inimă, prin luarea aminte împingându-le, le goneşte. Şi iarăşi întru a doua luare aminte şi rugăciune, mai de multe ori stăruie şi zăboveşte, unde războiul duhurilor atunci năvăleşte, căci foarte duhurile patimilor au fire să tulbure adâncul inimii, însă cu chemarea Domnului Iisus Hristos se prăpădesc, şi se topesc ca ceara. Şi de acolo după ce se scot şi se izgonesc, pe dinafară prin simţiri tulbură pe minte, de unde şi prea degrab simte alinare care se face întru dânsa. Iară a scăpa şi a se izbăvi de răii draci cu totul, şi a nu i se da război de la dânşii, cu neputinţă este. Că acest lucru este numai al celui ce întru bărbat desăvârşit a ajuns, şi al celui ce s-a depărtat de toate desăvârşit, şi întru luarea aminte a inimii totdeauna îngăduie (stăruie, insistă, zăbovește n.n.). Şi dintru acestea, şi întru priceperea cărunteţii, adică întru suirea vederii (rugăciunea văzătoare - harisma străvederii, harisma inainte-vederii etc - în Sfânta Tradiție a Bisericii adeseori Sfinții Părinți sunt numiți "de-Dumnezeu-vazători" deoarece, datorită experienței în luptele duhovnicești pe care le-au dus, au ajuns să experieze stări duhovnicești înalte, văzând lumina dumnezeiască necreată, unii dintre ei au fost răpiți până la al 3-lea cer n.n.), câte puţin, câte puţin, cel ce este luător aminte, se ridică; Care lucru este numai al celor desăvârşiţi.