Sincer,cand dau de necaz nu apelez repede la rugaciune,ci mai degraba apelez la rugaciune si simt divinitatea mai aproape de mine in liniste si in sanatate,dar mai ales in sanatate,fiindca simt ca detin energia necesara pentru a ma ocupa si de suflet.Dar bine-nteles,nu poate fi vorba de o sanatate absoluta,ci mai degraba scceptabila.
In necaz,din pacate uneori am tendinta de a ma umili,de a nu mai indrazni sa cer nimic,de teama ca nu pot pretui si astfel ajungand la smerenia greselii,si-a neputintei,in prealabil.Deci,nu cred ca este o regula sa cazi in genunchi la necaz,pare mai degraba o fatarnicie,sau poate ca un abuz,astfel incat dupa ce ne revenim sa uitam iarasi de sensul real al lucrurilor,si de blagoslovenia de odinioara.
Cel mai bine este sa ne constientizam neputintele,sa ne constientizam,de asemeni,si darurile,sa le spunem asa,sa fim multumiti,in primul rand cu ceea ce avem,cu ceea ce am fost capabili sa asimilam in viata,cu felul cum stim sa pretuim si sa administram ceea ce avem.Dar mai ales sa pretuim simplitatea si darul natural al vietii,fiindca pe acestea noi le subrezim in goana aceasta dupa sens,dupa care le cautam cu disperare in valtoarea necazurilor.
Se spune ca nu exista fericire,si mai degraba fericirea propriuzisa reprezinta "totalitatea necazurilor care nu ni se intampla".Deci,deseori alergam,parca orbiti de lacomia placerii perpetua,spre fericiri efemere,imaginare si fara continut,astfel uitand totalitatea lucrurilor care ne inconjoara,benefice si sanatoase.Apoi,obositi pana peste masura si impovarati de consecintele atator atitudini necugetate,ne intoarcem spre noi insine,incercam sa ne regasim...si sa ne pretuim asa cum suntem,caci suntem cu certitudine zamislirea divinitatii,individuali si unici fiecare in felul lui.
Am auzit odata o replica intr-un film,vis-a-vi de necaz;"eu sufeream iar Dumnezeu era in alta parte,undeva inchis intr-o biserica...".Eu cred ca Dumnezeu este pretutindeni,ca-l chemi la necaz,sau ca-l chemi in bucurie,El este oricum aproape,este in primul rand in noi,iar acest noi pentru ca se pierde pe sine,simte distanta fata de Dumnezeu.
Intotdeauna vor exista bucurii si mai multe,asa cum vor exista necazuri si mai diverse,de aceia nu trebuie sa ne intristam de cele ce avem sau nu avem,ci sa avem doar incredere in Dumnezeu,iar noi sa ne lucram cu mainile ce ne-au fost date,painea cea de toate zilele,sa avem grija de ratiunea care ne este cel mai de pret,ca oameni,si sa ne rugam sa avem intelepciune,iar odata cu ea ne vor veni mai mult decat vom fi visat.Insa,intr-adevar totul poate fi relativ,sau interpretabill,pentru ca totul este afundat intr-o mare diversitate de concepte,de trairi,de sentimente si evenimente pamantene.
Si foarte intelept despre cineva care amintea de Parintele Paraian,cand te apuca ravna rugaciunii,roaga-te neincetat,si pentru momentele cand vei deveni delasator...sau poate si pentru cele de neputinta si necaz,in care deznadejdea poate sa ne pasca mai cu precadere.
|