Urmaresc si eu cu interes cum merge topicul, vorba domnului Zaharia, fiind inca nesigur fata de raspuns, din pacate.
Un motiv pentru care nu sunt sigur este, pentru mine, priza subiectiva a constiintei la actul minciunii. Altfel spus, daca in cazul unui pacat cum ar fi, de pilda, betia, am indicatori subiectivi clari care ma trag de maneca si ma ajuta sa constientizez limpede ca am pacatuit (ma simt rau fizic, activitatea mea e perturbata, ma simt vinovat, mi-e rusine, regret unele vorbe si fapte), in cazul minciunii cum stam?
Pentru ca se poate intampla sa ma trezesc in fata unui om cu un pistol in mana (am vazut ieri, uimitor, pe strada mea linistita din cartierul Titan, un barbat care a coborat dintr-o masina si a tras cateva focuri de arma asupra altei masini, fiind urmarit - exact ca-n filme!), care ma intreaba daca eram in locul x la ora y iar eu, speriat de pistol si banuind ca omul o avea vreo interpretare personala pe baza careia s-ar putea sa ies tap ispasitor, spun ca nu, nu am fost, desi fusesem... In acest caz imi pare ca nu prea am indicatori clari care sa ma "anunte" ca am savarsit un pacat. Nu ma simt vinovat, nu imi e rusine, deoarece am mintit pentru a-mi salva viata in fata unuia care, cel putin in clipa aceea, s-ar putea sa imi para scos din minti...
Dar intrezaresc o eroare in abordarea mea: oare pacatul este pacat doar daca imi dau eu seama de asta?... (ne spovedim si pentru pacatele nestiute, pentru cele fara intentie) Dar daca nu imi dau seama, de unde sansa de a ma cai? De unde zvacul spre pocainta? Si totusi, pocainta este un dar de la Duhul Sfant...
Of, cum o intorc, tot nu-mi iese... Ma iertati! Poate prinde cineva vreun fir din incercarea mea, totusi...:)

In principiu, pentru a avea relevanta fiintiala (precum pacatul insusi are impact adinc, fiintial) si nu doar in plan normativ, cred ca minciuna, ca orice pacat, se cuvine sa fie analizata nu doar, sa zicem, comparativ-lingvistic, marcind cu degetul o lista de propozitii fie si din Sfanta Scriptura ci, in buna traditie ortodoxa, se cere raportata la indicatori cum ar fi: rugaciunea si evolutia ei (un pacat lasa imediat urma in lucrarea rugaciunii), starea sufleteasca generala (bucurie sau apasare, plictis, tristete), ginduri-parazit care "imboldesc" constiinta (extrema fiind ganduri de hula), reactii fie si neconstientizate ale semenilor (cineva, brusc, nu ma mai are la inima si nu stie de ce...) etc.
Daca orice minciuna este pacat, atunci ar trebui sa lase una sau mai multe din "urmele" de mai sus (iar eu sa fiu suficient de "fin" duhovniceste incat sa resimt aceste urme.)

Nu pot rupe minciuna si pacatul in genere, de persoana, ca realitate vie, in carne si oase, aflata in raporturi cu alte persoane si, in primul rand, cu Hristos Care este Persoana.
Minciuna si pacatul nu imi par relevante in sine, in mod absolut, ci doar in raporturi dintre persoane, inclusiv (de fapt, mai ales!) dintre persoana si Persoana.