În prealabil postat de Scotianul
Va doresc lectura placuta
,,Dincolo de aceste detalii tehnice, “De ce a ucis Raskolnikov?” este cea mai fireasca si mai însemnata intrebare pe care si-o pune cititorul romanului.
La un nivel minim, se poate aduce o simpla justificare clinica : un om bolnav, ipohondru, instabil psihic, stari agravate si de o alimentatie precara si un mediu neigienic de viata (se repeta deseori motivul “aerului inchis” din camera).
La un nivel valoric nu mult superior s-ar putea sustine motivatia naturalista : Raskolnikov e o bruta inascuta, inapt de a se opune determinismului sau biologic, un material uman ideal pentru studiile criminologice ale pozitivismului contemporan cu Dostoievski.
Apoi vin argumentatiile conditiei sociale, pline de arabescuri si artificii, sustinand in esenta ca Rodion Romanovici e un biet student sarman, care are nevoie sa se intretina (legenda marxista cu crima vazuta ca inocent protest comis in slujba luptei de clasa). Se uita astfel, pe langa episoade precum refuzul celor trei ruble date de Razumihin in schimbul unei traduceri, numeroasele solilocvii ale personajului in care invalideaza expres aceasta teza, si chiar o destainuire facuta Soniei Marmeladova: “- Stii, Sonia, zise el cu un fel de insufletire, stii ce am sa-ti spun : daca as fi ucis numai din pricina foamei, urma el, apasand pe fiecare cuvant, si privirea lui, desi sincera, avea ceva enigmatic, as fi fost” fericit acum!” .
Cele mai rafinate sunt insa speculatiile referitoare la teoria separarii apriorice intre omul de rand – paduche, individ intr-o masa amorfa, al carui unic scop este de a se reproduce, si geniu – la inceputul vietii caruia se poate investi o crima sau un jaf pentru a primi apoi dobanda numeroaselor fapte bune care se pot face odata castigat statutul de “om superior”. Deci, Raskolnikov ar fi un simplu empirist care vrea sa verifice pe propria constiinta teoria sus-numita : “Eu n-am ucis un om, am ucis un principiu!” , “Am vrut sa fiu un Napoleon si de aceea am ucis” Acum pricepi?” .
Fireste, directiile de interpretare de mai sus nici nu sunt obligatoriu false, nici nu se exclud neaparat, putand fi combinate in proportii diferite de catre fiecare lector. In ceea ce ma priveste, am sa incerc mai intai sa fac niste precizari in legatura cu persoana lui Rodion Raskolnikov. Primul aspect se refera la excesul lui de ratiune. Poate parea un paradox ca un om cu ratiune atat de “ascutita” cum e acesta poate avea stari atat de oscilante. Asa-zisa labilitate psihica are insa drept cauza, printre altele (inclusiv eventuala predispozitie naturala despre cam faceam vorbire mai sus), tocmai fluxul insuportabil de ganduri contradictorii – “Si sunt, sunt indiscutabil un paduche ["] pentru ca eu sunt poate mai josnic si mai dezgustator decat insusi paduchele ucis, si fiindca am presimtit dinainte ca am sa mi-o spun dupa ce-am sa ucid! Oare se poate asemana ceva cu groaza asta?! O, ticalosie! “.
Iata cum Raskolnikov, prin exces de ratiune, devine victima unui irationalism încâlcit si devastator : “Ucigasul este o victima a cartilor, a teoriilor care circula; a aratat mare indrazneala la acest prim pas, dar un anume soi de indrazneala : aceea a omului care se arunca din varf de munte sau din turla bisericii“, ii spune cu o intuitie geniala anchetatorul Porfiri Petrovici. (Acesta este, poate, cel mai nebunesc lucru din roman : a lua un om sfâșiat de teorii si a-l arunca intr-un vertij in care constienta nu se mai distinge de inconstienta, constiinta este abolita, iar neputinta de evaluare a responsabilitatii morale se amesteca exploziv cu spaima urmaririi si raspunderii penale.)
Ceea ce-i aduce Sonia in plan imediat este o indreptare catre verticalitate a zbuciumului. Ar fi facil, naiv si neadevarat sa ne inchipuim o Sonie Marmeladova perfect angelica, transfigurata in vreo credinta viciata de inertie, a carei simpla aparitie naste cataclisme interioare. Raskolnikov va capata, prin Sonia, verticalitate in lupta cu sine (sau cu absenta sinelui), dar nu in sensul unui iluminari instantanee si totale, ci treptat, neliniar, contradictoriu si mereu in plina spaima. In plan mediat, Sonia aduce ceva si mai tainic : daca Rodion Romanovici avea experienta daruirii, prin prezenta Soniei, el va capata, ca sa ma folosesc pana la capat de paradoxul steinhardtian, revelatia dobandirii.
Nu as vrea sa inchei aceste cateva idei fara a mentiona ca exista in Crima si pedeapsa o sugestiva crestere progresiva a calitatii actului marturisirii. Raskolnikov vorbeste prost si dezlanat in cea mai mare parte a romanului. Mi se pare insa uluitor cum, de pe la sfarsitul ultimei parti si continuand cu ” epilogul, Rodion Romanovici capata din ce in ce mai multa forta si sinceritate, parca reabilitandu-si cuvantul. La finalul partii a sasea sunt relevante in acest sens episodul ultimei intalniri cu mama sa, Pulheria Alexandrovna si incercarea (esuata, ce-i drept, dar nu din vina lui, ci a obtuzitatii lumii) de a-si striga in public pacatul ; tocmai in epilog va ajunge, cu greu, sa inteleaga definitiv cum si cat o iubeste pe Sonia.
Si pe ultima pagina abia, bietul Rodion Raskolnikov se va putea dezrobi de sinele hiper-rational si va ajunge in acea stare de regasire in care, in sfarsit, “viata inlocuieste judecata“.
(analiza realizata de catre dl.Silviu Man)
|