CAPITOLUL V (IV)

Indumnezeirea-scopul vietii umane

,,Totodata trebuie amintite si cele trei stadii sau perioade ale vietii spirituale, pe care le deosebeste staretul Sofronie: a) perioada chemarii, care de obicei este scurta si bogata in trairi duhovnicesti, b) perioada retragerii harului sau a parasirii dumnezeiesti, care este extinsa si potrivita incercarii credinciosiei omului fata de Dumnezeu si c) perioada reintoar­cerii harului, care este mai bogata in trairi duhovnicesti decat prima si statornica. Distinctia aceasta prezinta extrem de limpede unitatea celor trei stadii ale desavarsirii duhovnicesti si caracterul tipologic al distingerii lor.

Desavarsirea in sfintenie nu se face dintr-o clipa in alta, ci printr-o intensa si indelunga stradanie. Cu toate acestea, este totdeauna posibil ca prin harul lui Dumnezeu cineva sa se afle intr-o stare duhovniceasca la care altii ajung dupa multe si indelungi eforturi. Ceea ce are insemnatate deosebita pentru credincios este insa faptul ca neincetat sa se pocaiasca si sa se smereasca. Fara smerenie adevarata nu este cu putinta indumnezeirea. In vreme ce prin mandrie omul este dus in iad, prin smerenie este ridicat la Dumnezeu. Dar, tinandu-si mintea voluntar in iad si nadajduind in Dumnezeu, ramane in smerenie si primeste ca dar de la Dumnezeu indumnezeirea cea fara inceput si necircumscrisa.Indumnezeirea nu este un fapt individual, ci eclesiologic sau bisericesc. Este rodul desavarsirii credinciosilor ca membri ai Bisericii. In sanul Bisericii credinciosul este chemat sa devina dupa har ceea ce este Dumnezeu dupa fire. Desavarsirea aceasta se face prin iubire, care il face pe om persoana adevarata si reface unitatea firii sale si comuniunea lui cu Dumnezeu.

Indumnezeirea are caracter eshatologic. Se arata in plinatatea ei cand omul trece "de la harul cel prin credinta la harul cel prin vedere", cand il si vede pe Dumnezeu "fata catre fata". Dar deja din perioada "harului celui prin credinta" sunt date experiente anticipate ale "harului celui prin vedere". Experientele acestea au caracter personal, adica mistic. Asemenea experiente traiesc credinciosii cei indumnezeiti si uneori le pomenesc in scrierile lor.

Harul lui Dumnezeu il preface pe credincios. Intreg omul, ca existenta psihosomatica unitara, se uneste cu Dumnezeu si se face prieten al Lui. Dupa cum fierul inrosit devine foc, fara a inceta sa fie fier, asa si omul care se impartaseste de lumina dumnezeiasca devine lumina, fara a inceta sa fie om. In firea omeneasca cea creata Se salasluieste si lucreaza Dumnezeu Cel necreat. in felul acesta, asa cum noteaza Sfantul Grigore Palama, "in Pavel traieste si vorbeste Hristos, desi Pavel este cel ce se afla traind si vorbind; astfel Petru omoara si inviaza, desi doar Dumnezeu este Cel ce se afla omorand si inviind". De aceea cel indumnezeit nu se lauda cu virtutile si realizarile lui. Orice fapta buna si orice virtute sunt in ultima analiza rodul harului lui Dumnezeu, care exista si lucreaza inlauntrul lui. Omul indumnezeit devine lumina a lumii. Primeste lumina lui Dumnezeu si o da mai departe. Nu lumineaza de la sine insusi, ci cu lumina Aceluia. Nu este izvor al luminii, ci primitor si transmitator al ei. Din singurul izvor al luminii isi primeste stralucirea fiecare, dupa propria masura. Si, desi este creat, devine necreat dupa har. Astfel omul patrunde in odihna cea vesnica, unde traieste desavarsirea cea nesfarsita."(Georgios Mantzaridis)

Viata pierderii si aflarii

,,Viata crestina este viata pierderii si aflarii, a distrugerii si a intregirii. Pierderea se realizeaza la nivelul stricaciunii, iar aflarea la nivelul vesniciei. Trecerea de la stricaciune la vesnicie se face prin puterea lui Hristos, dar are nevoie si de indraznirea omului. In trupul lui Hristos credinciosul depaseste impartirea firii sale si isi afla unitatea lui ontologica. Este eliberat de constrangerea stricaciunii si a mortii si devine partas vietii adevarate. Este introdus in orizonturi nemarginite si dobandeste posibilitatea de-a deveni ipostas adevarat. Locul dezvoltarii noului sau ipostas este trupul lui Hristos, Biserica, iar taramul manifestarii acestuia sunt ceilalti.

Adevarata societate sau comuniune umana se dezvolta dupa modelul Sfintei Treimi. Dupa cum fiecare Persoana a Sfintei Treimi nu are doar o parte a firii dumnezeiesti, ci este Dumnezeu desavarsit si are intreaga Dumnezeire, tot astfel si fiecare om adevarat nu are doar o parte a firii omenesti, ci este om desavarsit si are intreaga umanitate. Om adevarat este omul universal sau „omul pe de-a'ntregul"; este acela care, prin harul lui Dumnezeu, cuprinde in ipostasul sau intreg neamul lui Adam. In ciuda diferentei incomprehensibile si a alteritatii naturale care exista intre Dumnezeu si om, Dumnezeul Treimic este pus inaintea Bisericii ca model pentru intreaga omenire si pentru fiecare om in parte."Eu" isi afla sinele propriu in "tu", pentru ca astfel devine cu putinta identificarea lui cu intreaga fire omeneasca. Legile identitatii si opozitiei sunt inlaturate. Ceilalti devin invierea fiecaruia. Interesul fiecaruia se afla in interesul celuilalt. Castigul unuia dintre madulare este castig de obste. Mantuirea fiecaruia priveste intreg trupul.

Actualizarea unitatii credinciosilor in trupul Bisericii se realizeaza prin iubire si se cultiva prin supunerea reciproca a madularelor ei. Supunerea libera, ca expresie a iubirii fata de aproapele, largeste persoana umana, o face salas al "impreuna-cuprinderii" celorlalti si o arata ipostas ce imbratiseaza intreaga existenta umana. Credinciosul desavarsit nu isi iubeste aproapele "ca pe sine insusi" intrucat l-ar simti psihologic sau social asemanator siesi, ci fiindca este ontologic unit cu el prin firea omeneasca ce o au in comun, al carei nou cap, in Biserica, este Hristos; fiindca este deofiinta cu el.Iubirea catre aproapele ramasa la nivel psihologic sau social nu depaseste ruptura dintre eu si tu. Poate fi forma superioara de iubire proprie lumii cazute, dar nu este cea mai desavarsita pe care o poate cunoaste omul. Iubirea catre aproapele la nivel ontologic se afla dincolo de ruptura dintre eu si tu. Este iubirea ce duce la perihoreza sau intrepatrunderea lor. Iar aceasta nu se izbuteste prin puterile omenesti, ci are caracter harismatic si devine cu putinta in Biserica lui Hristos. Iubirea lui Hristos devine si iubire a credinciosului, inlauntrul caruia traieste Hristos."

Crestinul este omul social prin excelenta, dar si omul antisocial prin excelenta. Este prin excelenta antisocial pentru ca neaga lumea si lucrurile lumii, spre a se da pe sine insusi lui Dumnezeu. Dar este si prin excelenta social pentru ca in Dumnezeu si prin Dumnezeu afla adevarata iubire si comuniune cu intreaga lume. Intrucat traieste in Hristos si viata lui "este ascunsa cu Hristos in Dumnezeu", detine premisele ontologice de a-l iubi pe fiecare om, chiar si pe vrajmasul sau."(va urma)

SFANTUL EFREM SIRUL:PLANSUL DE VINERI SEARA