Cântecul Cățelei
(S. Esenin)
Când se rupea ziua de noapte,
În ocol, pe ogrinji uscați,
Cățeaua a fătat șapte
Căței roșcați.
Îi dezmierda iubitoare,
Lingându-i în timp ce sugeau.
Fulgi de ninsoare
De caldul burții ei se topeau.
Iar mai pe seară,
Când se culca păsăretul buimac,
A venit ursuz omul de-afară
Și i-a băgat pe toți șapte-n sac.
Alergând după ei prin troiene,
Gâfâia prin omătu-ndesat...
Și mult după-aceea, multă vreme,
Oglinda apei a tot tremurat.
Apoi, când se-ntorcea zdrobită,
Să-și lingă sudoarea lângă culcuș,
I se păru că luna pe casă ivită
E unul din cățeluși.
Privea ceru-n neștire,
Scheunând amar,
În timp ce luna subțire
Se pitea după-o culme-n hotar.
Umilă, smerită, parcă datoare,
Când unul, altul o mai lovea,
Aștri blânzi, pâlpâiau prin ninsoare
Ochii ei de cățea.
Doi bureți
(M. Sorescu)
Doi bureți
Erau băieți
Și-și vorbeau de la burete
La burete cu "băiete".
Când stăteau la vreo agapă
Mâncau sare și beau apă,
Acolò pe fund de mare :
Aci apă, aci sare.
La sare se-nțelegeau,
Dar la apă se-mbrânceau...
Iar acuma pe dulap,
Nu se ceartă, nu se bat.
Sarea e-n bucatarie.
Apa-n aer, cine știe.
|