[Ioan_Cezar]

....:)
Dragă Mirela, pe vremea când unii moşi intrau direct în Pateric, cel ce era numit scriitor nu era deloc ce înţelegem noi astăzi prin acest termen. Nu era, de pildă, unul ca Dan Puric (apropos, am tot citit azi din cartea lui şi, deşi îmi place tot mai mult, pe ici pe colo, tot nu scap de impresia de superficialitate pe care mi-a inspirat-o mereu - în raport cu anumite criterii; poate revin cu o postare mai detaliată pe alt topic) sau ca Augustin Buzura ori Balzac. Scriitor era, pe atunci, unul care se ocupa cel mult cu notarea evenimentelor istorice sau cu alte lucruri mult mai profane care nu au nici o legătură cu arta ori cultura de azi.
Mai degrabă i se potriveşte termenul de scrib, nu de scriitor. Scrisul era în mult mai mare măsură decât azi un meşteşug manual, se aprecia scrisul citeţ şi frumos, cu înflorituri şi fără omisiuni ori alte erori etc. Era ca ţesătura pe etamină ori ca broderia....Dar în scrisul acela frumos, înflorit, se ascundeau de fapt multe mesaje, tainice, multe înţelesuri aparte, multe sugestii fine...
Scrisul nu era atât un act creator propriu-zis, ci unul constatativ/re-productiv, îndeplinind ca funcţie majoră pe cea mnezică ("verba volant, scripta manent"). Se scria pe piatră, pe lemn etc. ceea ce trebuia să rămână, să fie păstrat ca memorabil.
Dar de ce zice Bătrânul că totuşi scriitorul se ocupă cu înălţarea minţii? Pentru că el nota ce spune Moşul, uite de ce! Adică lucruri care trebuiau să rămână, ca memorabile.
Şi prin urmare îi atrăgea atenţia să aibă mare grijă ce şi cum scrie despre el, despre smeritul Avvă şi mai ales ce notează din el, din ce spune Avva. Că oamenii tare mult preţuiau pe atunci cuvântul scris, considerat depozitar şi transmiţător al adevărului, nu ca azi....