[cezar_ioan]

În prealabil postat de klamath

Tot n-am inteles. Poate spune cineva mai pe scurt care e scopul casatoriei dpdv ortodox? Mentionez ca nu ma intereseaza parerile unuia sau altuia (pt ca oameni suntem si putem gresi) ci ce zice Biserica Ortodoxa. Va rog sa fiti mai concisi, sa nu ne pierdem in detalii. Multumesc

Din câte ştiu eu, scopul căsătoriei este, pentru un mădular al Bisericii, mântuirea.
Secundar, naşterea şi creşterea/educaţia/îmbisericirea copiilor.

Logodna şi Taina Cununiei ne leagă pentru devenirea împreună. Inelul de logodnă aceasta şi simbolizează: devenirea împreună, devenirea noastră în cetăţeni ai Împărăţiei, în Eshaton.

Omul are două căi de devenire: celibatul şi devenirea-împreună, în Taina Cununiei.
Monahii se ţin la prima cale, mirenii căsătoriţi merg pe a doua.

Aşadar, pentru noi ca mireni, crucea o purtăm înlăuntrul căsătoriei, nevoindu-ne întru Hristos împreună şi în raport cu soţul sau soţia.

Cred că este foarte greu, pentru omul din noi, omul natural, să practicăm o căsătorie în alb, cât suntem tineri / în puteri. Impotenţa sau frigiditatea scad din farmecul vieţii de cuplu, fireşte, însă cine poate bate ispita asta, cine îşi ia foarte în serios mântuirea, cred că face un mare salt duhovnicesc, purtînd cu bărbăţie propria neputinţă.

Tatăl meu a suferit, tânăr, la vârsta de 39 ani, un accident cerebral care l-a lăsat paralizat pentru tot restul vieţii. A murit după 9 ani de suferinţă continuă, petrecîndu-şi timpul mai mult prin spitalele de neurologie, de obicei în Reanimare.
Mama mea avea 34 ani când s-a îmbolnăvit tata.
Şi-a însoţit soţul, aproape permanent, în toate încercările lui cumplite.
Inutil să spun că nu au mai "făcut sex", dată fiind natura bolii tatălui meu.
După moartea soţului, mama a continuat să traiască viaţa ei de văduvă, începută de fapt la 34 de ani, dacă ne referim la viaţa sexuală.
Părinţii mei au fost doi oameni frumoşi şi sănătoşi, în tinereţile lor, şi s-au iubit mult.
Îmi închipui că mamei i-a fost foarte greu să trăiască singură, fără bărbat, în toiul vieţii.

Atât în timpul cât trăia tata cât şi după moartea lui, mama a fost de mai multe ori curtată şi cerută de soţie. Majoritatea pretendenţilor spuneau că vor să "o ajute". Mama se supăra foarte tare când se întâmpla să mai apară câte un "îndrăgostit". Era o femeie frumoasă, foarte frumoasă (în satul nostru era considerată cea mai frumoasă fată din sat, îşi amintesc şi azi bătrânii) şi totodată era creştină. Ţinea la credinţa ei, aşa cum au ţinut toţi cei din familia ei.

Când tata era pe moarte, şeful secţiei de neurologie al spitalului unde era internat tata a invitat-o pe mama în cabinet şi, politicos, a ... cerut-o în căsătorie. Profesorul i-a spus mamei că o admiră foarte mult pentru jertfelnicia ei, că nu a crezut că se va bate pentru soţul ei şi pentru noi, copiii, timp de 9 ani atât de grei, că ar fi onorat să aibă aşa o soţie (Profesorul era văduv, de mulţi ani) şi să ne ajute pe noi, copiii, să avem o familie, toate cele necesare pentru şcoală şi viaţă, să avem un viitor etc.
Mama era foarte tulburată, îmi amintesc că a ieşit plângînd din cabinet, nu înainte de a-i reproşa doctorului că îi vorbeşte de căsătorie când soţul ei se zbate în chinurile morţii.

S-a abandonat cu totul în purtarea de grijă a Domnului.
Îmi închipui că mama, rămasă de tânără văduvă şi cu doi copii de şcoală, a fost o femeie fericită. Pe toate le vedea cu nădejde, pe toate le găsea purtate de Pronia Domnului şi nu cârtea niciodată. Pe copiii din clasa ei îi ducea săptămânal la biserică (mama era învăţătoare, pe vremea lui Ceuşescu). În vacanţe îi ducea în excursii scurte la mănăstiri.
Îmi închipui că fericită este mama şi acum. Aşa o cunosc, aşa o ştiu: în toate necazurile cumplite ale vieţii ei, mama mea purta în ochi şi pe chipu-i frumos o lumină binevoitoare, dătătoare de viaţă, cum nu am prea întâlnit. Pe mulţi i-a uimit şi i-a îmbărbătat cu lumina ochilor, vorbelor, faptelor ei. Deşi era o femeie rămasă văduvă din tinereţe.
Deşi în mare necaz, mama avea cu orice om de împărtăşit nădejde, bucurie, curăţie.
O dau exemplu de om creştin, de femeie creştină. Aş vrea să fi fost şi eu, vreodată pe măsura ei.
Poate nu întâmplător, în momentul slujbei înmormântării, în satul nostru cocoşii au cântat încontinuu, timp de aproximativ o oră, spre uimirea mea. Auzeam cu toţii şi ne minunam cum se amestecau în văzduh trâmbiţele cocoşilor din sat cu rugăciunile preotului şi cu cântecul corului. Vorba mamei: " a fost o înmormântare frumoasă". Pe vremea aceea, însă, nu o înţelegeam, eu crezîndu-mă ateu.