[sophia]

Eu nu stiu acum originea spovedaniei si care a fost la inceputuri scopul ei si cum se facea.
Se duceau oamenii tot timpul, sau numai pentru probleme mai mari etc.

Eu vad aici doua aspecte importante:

1. Am observat ca pana si preotii te intreaba cand de te duci: ce ai de spus de la spovedania trecuta? S-a intamplat ceva important.
Deja nici ei nu mai vad rostul sa tot spui ca te-ai certat cu X-lescu, sau ca ai baut vinerea o cana de lapte, sau ca ai bombanit pe unul care ti s-a bagat in fata la semafor.
Spovedania nu trebuie sa ajunga ceva de rutina, numai ca sa fie.
Asa cum nu te duci nici la medic pentru fiecare zgarietura sau guturai.
Trebuie sa te duci pentru probleme care sunt intr-adevar pacate sau situatii deosebite.
De asta spun ca e bine sa invatam si sa stim care sunt cu adevarat pacate care trebuie marturisite la spovedanie, care trebuie discutate cu preotul.
Multi oameni confunda pacatele, vad in toate pacate si nu mai fac diferenta.
Ca sapunul e parfumat, ca mi-am ingrijit corpul, ca am spus nu stiu ce etc.
S-a mai discutat si cu alte ocazii si s-au pus aici liste cu sute de lucruri considerate pacate (de unii...).Pai daca toate astea le-am spune la spovedanie...

2. Mai vad si altceva in ceea ce spune Florin. Ca pacatele marunte se iarta zilnic prin rugaciuni si canoane pe care si noi insine ni le putem facem (de ex. ne impunem sa spunem rugaciuni, sa citim acatiste, sa facem o fapta buna) este una.
Dar cand mergem la spovedanie (si apoi la Sf. Impartasanie) ar trebui sa ne cerem iertare si sa ne impacam cu cei pe care i-am lezat, sau sa corectam anumite mici greseli.
Am mai spus asta:
Eu nu stiu daca este suficient sa te ierte numai preotul, daca un om ramane indurerat din cauza ta fie si numai dintr-o vorba sau prostie.

Trebuie totul putin diferentiat si avut grija.

Mai imi vine in minte o poveste spusa de preotul nostru la o predica si pe care cred ca am vazut-o undeva si pe internet.
Daca nu gresesc intreba o data un mare teolog (Sf. Augustin, Antonie sau nu stiu) ce anume este un sfant si spunea: uite eu fac asta si asta si asta. Pot eu sa fiu sfant?
Si atunci Domnul Dumnezeu i-a spus: "uite, du-te in localitatea cutare si cauta un cizmar cu numele X. Stai o vreme si observa cum traieste el."
Si s-a dus el acolo. Si a vazut cum cizmarul avea o familie cu multi copii, era sarac, traia din munca cinstita, in pace cu sotia si copiii, ingrijiti, nu se certa cu nimeni, ajuta unde putea, mai dadea la saraci, mergeau la biserica etc., nu se plangea de nici unele si era mereu senin.
Atunci a inteles omul ca acela (cizmarul) era de fapt un sfant si traia fara de pacat.

Daca stiti povestea pe undeva, dati aici link-ul.

Ce vreau sa spun cu ea? Oare acel cizmar mai avea ceva de spus la spovedanie? Sau il stia Dumnezeu deja? Si oare nu astea sunt cele mai importante lucruri in fata lui Dumnezeu?