Intradevar dupa cum spune si Ionut,nimeni nu este rau in sine,ci este doar amagit de rau.
Rau in sine este doar diavolul.Printre farisei tot s-a mai gasit cate unul care sa caute cuvantul lui Dumnezeu (ma refer la Nicodim) ,printre diavoli nu se va gasi niciodata vreunul,ca sa se caiasca si sa se intoarca la Domnul.
Deci asta sa ne fie si un indemn sa nu dispretuim nici un om,oricat ar parea de pacatos.Caci nimeni nu este lepadat in fata lui Dumnezeu,chiar daca noi il judecam cu cele mai aspre judecati.Chiar daca ochii nostrii vad deslusit pacatul sau,si zic ca omul acela e complet pierdut ,nimeni nu este pierdut in fata Domnului.Orice pacat oricat de mare i-am observa noi,acela totusi poarta in sine suflarea de viata a lui Dumnezeu,si ii este la fel de drag Domnului ,ca si noi ,fii cei ne-risipitori.
Bun,si atunci se pune intrebarea care trebuie sa fie atitudinea fata de noi insine?
Eu zic ca invers decat am subliniat pana acum. Daca cu ceilalti avem revelatia ca nimeni nu este pacatos in sine si nu este complet pierdut,cu noi trebuie sa avem revelatia inversa .Si anume: ca nu suntem virtutea in sine,ca nu suntem cei mai buni,cei mai virtuosi,cei mai iubiti de Dumnezeu,si singurii care meritam atentie.
Caci daca fata de ceilalti prisoseste judecata,fata de noi insine prisoseste iubirea exagerata de sine.
Deci asa putem tine cumpana dreapta si implini porunca : sa mai retezam din iubirea imensa de sine care o avem oricum,si sa o transformam in iubire neconditionata de ceilalti.
|