Tanarul Iaov ar fi trebuit sa mearga in armata in 1941. Dar a inceput razboiul, neoranduielile, ocupatia, razboiul razvratitilor... si nu l-a chemat decat abia in 1947, cand Iacov era deja de 27 de ani. Dupa ce si-a incheiat stagiul militar Iacov s-a intors in sat, in Farakla. Dupa ce sora sa Anastasia s-a maritat, in luna noiembrie a anului 1951 Iacov a plecat la Manastirea Cuviosului David din Eubeea, pe care a gasit-o intr-o stare deplorabila. Cei trei monahi care traiau acolo pareau a fi resemnati cu mizerabilul scazamant al manastirii.

Parintele Iacov Tsalikis si monahi din obstea Manastirii Cuviosului David

Aici va intampina foarte multe ispite din partea vietuitorilor care dorea sa-l alunge. Acestia il ocarau, il batjocoreau, ii aruncau in fata lucruri murdare, puneau si pe altii sa-l ameninte ca il vor omori.

Insa Iacov a fagaduit Cuviosului David sa ramana acolo orice s-ar intampla, oricate ar fi nevoit sa sufere. A fost tuns in monahism la 31 noiembrie, iar a doua zi a fost numit economul manastirii. Apoi, 17 decembrie a fost hirotonit diacon iar dupa doua zile a fost hirotonit preot.

In manastire a inceput sa slujeasca zilnic. Facea toate slujbele, Vecenia, Pavecernita, Miezonoptica, Utrenia, Ceasurile si apoi Liturghia. Slujea Liturghia de 3-4 ori pe saptamana, pentru ca in duminici avea porunca de la mitropolit sa liturghiseasca in satele Damnia, Paliohori, Kalamoudi si Drimona.

Munca aspra, slujba indelungata si privegherea de fiecare zi din chilie si-au facut efectul. Tinea si post aspru, care adesea l-a adus intr-o stare de mare slabiciune trupeasca. Astfel epuizarea organismului lui a inaintat mult. Lucru care in mod normal trebuia sa se intample inca mai devreme. Dar nu voia sa- si micsoreze nevointa cu nici un pret.

Incepand mai ales din 1970 emanatia duhovniceasca a ieromonahului Iacov deveni direct proportionals cu chinurile lui. Chinurile erau fara sfarsit, dar si emanarea duhovniceasca era fara limite. Se vorbea despre el nu numai in zona, dar si in toata Eubeea. Il cunosteau multi din capitala si din imprejurimi si mergeau sa-l vada, sa-l asculte si sa se marturiseasca, insa atunci cand, putin mai tarziu, in 1972, s-a pus problema unui nou egumen, n-a fost socotit potrivit de catre Nicolae, mitropolitul de
atunci al Halchidei. Dupa trei ani s-a pus iarasi problema egumeniei, noul mitropolit Hrisostom s-a orientat atunci foarte bine asupra parintelui Iacov, care sovaia si dadea inapoi, in cele din urma s- a plecat si de la 25 iunie 1975 a devenit egumen.

Minunea cea mai mare si mai minunata, pe care i-a oferit-o Dumnezeu, s-a savarsit in dimineata zilei de 22 noiembrie 1975. A fost atat de miscat de aceasta minune, incat imediat a consemnat-o. Insemnarea incepe cu data de mai sus si cuprinde exact urmatoarele cuvinte:

"In 22 noiembrie, intr-o zi de sambata dimineata, la Sfanta Proscomidie, dupa pomenire, in vremea cand acopeream Sfintele Daruri, am vazut real, marturisesc intra sfintenie, o particica de sange uscat. Am atins-o si pe degetul meu a ramas sange. Chemand pe unul din fratii Sfintei Manastiri, pe parintele Serafim, i-am spus toate si el mi-a spus: "Parinte, noi nu vedem, dar Sfintia Ta ai vazut ce este?" Si eu i-am raspuns ca ma inchin si cred ca este insusi Dumnezeu de fata. Si am spus: "Doamne miluieste!" de trei ori". (+ Arhim. Iacov )

Parintele Iacov Tsalikis

Marea lui suparare de la sfarsitul anilor '80 era micsorarea puterilor lui trupesti. Si se mahnea ca nu mai putea lucra mult cu mainile si nu mai rezista sa se roage 23 de ore din 24. Dar cu toate acestea lucra 20 de ore, mai ales duhovncieste.

S-a intamplat sa fie in Manastire si Mitropolitul Samosului. La un moment dat spuse batjocoritor:

- Ramolite Iacove... Parinte Iacov esti sfant. Lumea te cinsteste ca sfant.

Atunci staretul a spus cu vocea ridicata: -Sunt om de lut si pacatos.

Dupa 1987, moartea il astepta in fiecare clipa. Multiple boli de inima, tromboze si altele il amenintau in fiecare zi. Stia asta, dar nu le ceda deloc. Prioritatea o dadea rugaciunii si marturisirii.

Anii 1989 si 1990 au trecut muceniceste. Crizele care le suferea se inmulteau. A merge la trei luni odata la Atena la spital era chinuitor pentru el. Acolo il cercetau multi. Se obosea nespus de mult, dar nu-i respingea pe oameni. Primea pe multi stand in pat, le asculta durerea, se ruga sa se vindece si dadea si bani atunci cand era nevoie. Sub perna intr-un plic erau bani, pe care ii lasau vizitatorii. Acolo l-a spital mergeau sa-i multumeasca oameni care s-au vindecat prin rugaciunea lui sau care au trecut peste diferite greutati. Toti voiau sa-i ceara ceva sau sa-i multumeasca intr-un oarecare fel.