Am o problema si nu stiu de unde sa incep pentru a ma face inteleasa. Deobicei nu apelez la altii, ci las lucrurile pana in ultima faza cand sincer nu stiu daca se mai poate face ceva.
Am pornit cu o credinta puternica si simt ca incepe sa imi dispara, iar asta ma ingrijoreaza si ma face sa cer ajutor pentru ca ma gandesc... Dumnezeu oare ma aude? Stie ce simt? Cum pot avea siguranta aceasta?
Am avut o familie maricica, in care rudele ma iubeau si nu ne-am certat niciodata, doar ca nu am fost niciodata deschisa emotional fata de ele, in rest totul a fost perfect. Desi nu comunicam mereu cu ele, existau si erau acolo. De cand am fost in cls a9-a a inceput sa imi decedeze cate o ruda pe an, astfel incat acum nu mai traim decat eu si mama. In scoala generala ruda care avea grija de mine a plecat, eu stateam toata ziua singura si cu frica pt ca mai locuiam cu cineva de care imi era f frica, fiind destul de violent. Parintii se intorceau acasa abia seara. Din lipsa de optiuni, ii scriam scrisori Maicii Domnului si i le lasam la icoana in care o rugam sa fie prietena mea, dar fara raspuns. Tot in liceu, am cunoscut un baiat pe messenger (pe vremea aceea functiona yahoo messenger) cu care am interactionat si parea f bland si bun cu mine, am crezut ca Dumnezeu imi asculta rugaciunile si ca in sfarsit nu ma mai simt singura, ca ma binecuvanteaza cu un baiat cu care imi pot intemeia o familie. Toate au fost bune 3 luni, timp in care desi la inceput am pornit cu teama, am ajuns sa am incredere deplina in el si spre final, cand relatia se racise ma ranea f tare, planeam ore intregi si Il rugam pe Dumnezeu sa il tina langa mine, sa nu ma lase singura. In perioada cand bunica era in coma, in ziua de Craciun, el a decis sa se desparta de mine. A urmat o perioada de depresie foarte mare, timp in care ma indepartasem de credinta si nici nu am vrut sa mai aud de Biserica. In fine, am revenit la credinta cu ajutorul unui prieten f bun pe care l-am cunoscut in acea perioada.
A trecut timpul si abia in anul 4 de facultate am cunoscut alt baiat, care initial mi s-a parut cel mai bun, sufletist, capabil de sacrificiu si am ajuns sa il iubesc enorm. A fost prima relatie, dar cred ca el si-a batut doar joc de mine. Cum ne-am intalnit, tot ce si-a dorit sa se intample cat mai rapid a fost sa ma sarute. Bun, ca sa nu il supar sau sa il pierd, am acceptat. Problema a fost ca mereu se intampla numai cand si cum dorea el, nu conta ce imi doream eu, plus ca am acceptat numai ca sa nu mai insiste el, nu am vrut de la sine sa fac acest pas. Ideea e ca ajunsesem sa ma simt doar un obiect bun la a se descarca pe mine, si da, i-am zis asta, numai ca a considerat-o fleac si nu m-a bagat in seama. Din cauza aceasta am ajuns sa capat usoara repulsie fata de el, sa am cosmaruri dese in care ma visam in ziua nuntii cum ma tine si face diverse lucruri nepermise inainte de casatorie. Toate acestea nu s-ar fi intamplat daca el ma intelegea si treceam peste, dar nici nu a vrut sa auda de ceea ce simteam eu. Pe langa acest fapt, mi-a vorbit foarte urat intr-o zi de Vinerea Mare, intretinea o gramada de certuri, drept e ca uneori mai spunea ca ii pare rau si incerca sa indrepte. Recunosc ca si eu am gresit si am tot initiat certuri, unde de fiecare data eu vorbeam de mere si el de pere, iar in acest fel nu ajungeam la un consens. Mi-a promis si jurat pe mantuirea lui ca nu tradeaza, ca el nu paraseste, ca ramane alaturi de mine, ca ma iubeste, etc. In ultimul an, dupa ce a murit tata, mi-a zis ca nu se poate manifesta dragastos pana nu se rezolva niste probleme care au durat un an si ceva. Bun, cum s-au terminat problemele, cum a disparut brusc, desi a promis si jurat ca dupa ele va fi totul bine. Le-a spus prietenilor lui ca eu m-am despartit de el, desi nu am facut asta niciodata, din contra, trageam sub diverse motive sa stea cu mine, ba ca trebuie sa mergem la cazuri sociale, ba ca nu are mama pastile, etc. Am mers de multe ori la el la usa, dar nu deschide nimeni, la telefon nu raspunde nimeni. Mi-a zis ca prietenii lui sunt si ai mei, dar niciunul nu ma intreaba macar ce fac, toti ma contacteaza doar sa ma intrebe ce s-a intamplat cu el, de ce a disparut. Cand le zic ca am nevoie de ei, au treaba. Dar pt el nu au treaba. Ma tot gandesc, cum poate ingadui Dumnezeu asta si mor de ciuda ca am avut incredere in el cu putin timp inainte sa tradeze desi imi era f teama sa nu faca la fel ca cel de pe mess. Macar cel de pe mess a spus ca se desparte, nu a disparut brusc. Cum ii pasa lui Dumnezeu ce simt, daca prin oamenii pe care ii intalnesc se manifesta numai indiferenta? Cum de toti din jur spuneau ca e cel mai loial cand fix el a plecat? Si nu, nu ne certasem inainte, chiar imi ceruse ajutorul cu ceva. Cum spunea ca ma iubeste cand nici nu ii pasa ceea ce simt? Pe fosta lui prietena o cauta si dupa 1 luna de la despartirea cu el, pe mine dupa 3 luni zici ca sunt inexistenta.
Ma uit in jur la fostii colegi, toti isi fac un rost, au copii si casatorii fericite, desi in liceu se distrau. Eu mereu m-am simtit singura si mi-am dorit din tot sufletul sa am oameni in jur, Dumnezeu a primit rugaciuni in aceasta privinta de peste 12 ani. Eu cand ma simt singura sau simt nevoia de afectiune ma uit pe you tube la oameni care se iubesc. De ce ingaduie Dumnezeu asta, in vreme ce altii le primesc gratis real?!
Am in jur cateva cazuri sociale, la care simt ca daca nu imi revin nu mai fac fata pentru ca daca am un apel nepreluat de exemplu, sigur e de la un caz social, nu de la vreun om care sa ma intrebe ce fac sau cum sunt. Nu ma deranjeaza sa ii ajut, o fac cu tot dragul, dar simt nevoia sa fiu si eu ok. Efectiv simt ca nu mai pot, iar credinta incepe sa imi slabeasca. Cand i-am cerut lui Dumnezeu ajutor la invatatura, am primit. Cand ii cer un om langa mine, nu. Oare de ce?
Sentimentele acestea persista de ani buni, nu este ceva nou. Le-am tot tinut in frau cu rugaciuni, dar simt ca nu mai merge.
Cariera am, la evenimente sociale am fost, in activitati de voluntariat am tot fost, hobby-uri am, deci nu duc lipsa de ocupatie, ci am doar acest sentiment de deznadejde, plang zilnic, imi vine sa mor mai bine decat sa mai traiesc. La preot am fost, nu mai vreau sfaturi gen sa fac rugaciuni pt ca le fac de peste 12 ani. Toti cei care m-au iubit au murit, iar eu simt ca nu am nici un rost. In curand nu o sa ma mai pot mentine in credinta, de aceea nu stiu ce si cum sa fac. Va rog mult, chiar nu stiu cum sa ma mentin pe o linie de plutire. Daca ma puteti ajuta va las adresa de contact:
floare_de_colt337@yahoo.com