[ioan67]

În prealabil postat de Seraphim7

In pustie mergi când nu mai vrei nimic de la lume.

Sau când, oricât de multe ai voi de la lume şi în lume, ardoarea dragostei pentru Hristos şi intensitatea pocăinţei te cheamă aparte şi departe...
Dar gândul la pustie, fie şi apărut fugitiv în minte, este de obicei semn pentru alte lucruri, mult mai prozaice.
În experienţa mea personală l-am întâlnit pe fundalul unor clipe de mare dezamăgire. Am cunoscut asta şi la mine şi la mulţi alţii.

Ca idee generală, dacă nu suntem monahi cu niscaiva experienţă duhovnicească şi cu o ascultare deja rodnică, astfel de gânduri ar trebui întâmpinate cu mult scepticism.
Personal, recomand întrebarea: din ce pricini ale nereuşitelor şi lipsurilor mele apare acest gând seducător? Ce păcate ale mele îmi rod frânghia care mă ţine strâns legat de viaţă şi de oameni?

Atunci când obosim să ne luptăm cu nedesăvârşirile noastre, avem de ales: ne strunjim niţel (ne acomodăm, ne punem pe lucrul cu sine pentru o dezvoltare mai bună a abilităţilor în a fi) ori fugim, rămânînd aşa cum suntem. Se poate fugi în multe moduri, pustia fiind nu doar exterioară.

Gândul pustiei este de obicei o fantasmă periculoasă. Nu ajută la devenire, ci la destrămare şi putrezire interioară.
Dacă îmi permiteţi un sfat: nu mai primiţi astfel de gânduri! Lăsaţi-le să treacă, câtă vreme nu aveţi un maestru, terapeut, duhovnic cu care să lucraţi pe ogorul interior.