[Mandea77]

Şi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea noastră." (Geneza 1,26)
Şi Domnul Dumnezeu l-a întocmit pe om din ţărâna pământului şi i-a suflat în nări suflarea de viaţă; şi omul a devenit un suflet viu. (Geneza 2,7)

Crearea omului are loc în două faze:
- Mai întâi Dumnezeu alcătuieşte trupul omului, pe care îl formează din pământ. Corpul nostru conţine aceleaşi elemente chimice ca şi pământul arabil. A fost o senzaţie ştiinţifică, când în secolul trecut s-a descoperit că substanţele organice conţin aceiaşi atomi ca şi materiile anorganice neînsufleţite.
- La om mai este o altă componentă importantă: "… şi El i-a suflat în nări suflarea de viaţă." Abia după insuflarea de către Dumnezeu în corpul material a duhului imaterial această creatură devine om.

După unirea celor două părţi diferite, „trup din pământ” şi „duh din Dumnezeu”, ia naştere ceva cu totul nou, sufletul: "şi omul a devenit un suflet viu". Două componente total diferite vin împreună şi prin unirea lor dau naştere sufletului. Cuvântul „suflet” se întâlneşte în Biblie cu înţeles dublu. El desemnează pe om atât în totalitatea lui cât şi în una din cele trei componente care alcătuiesc omul: trup, suflet şi duh (1 Tesaloniceni 5,23).

Înţelesurile diverse ale cuvântului suflet întâlnite în Sfânta Scriptură

I. În Vechiul Testament

Iniţial cuvântul ebraic nepeş înseamnă gâtlej (ca în Isaia 5,14), apoi în mod deosebit suflare, ca semn caracteristic al actului de respiraţie (Iov 41,21 - suflare) şi prin aceasta se înţelege ceea ce face corpul viu: deci nepeş iniţial nu se referea la un lucru ci la o stare, respectiv la un act.

1. Sub acest aspect prin suflet se înţelege în primul rând acea putere care face dintr-un corp o viaţă vie şi dă naştere la actul numit mai înainte şi îl menţine.

2a. Cuvântul se foloseşte apoi cu privire la o fiinţă vie, şi anume atât pentru oameni cât şi pentru animale (compară cu Geneza 1,20 – vieţuitoare; Geneza 2,7.19; 9,10; Levitic 17,11), unde de cele mai multe ori este combinat cu cuvântul „viu”. Cu privire la om, cuvântul suflet se referă în acest sens la o persoană, la omul însuşi, ca în Geneza 42,21; 46,15; Numeri 5,6; Ezechiel 13,18 şi versetele următoare, dar şi Geneza 27,4.19.25.31; Numeri 11,6; Isaia 42,1; Plângerile lui Ieremia 3,24. „Sufletul meu” poate sta şi pentru „eu” (ego) (Psalm 31,9.10; 42,2), ceea ce devine în mod deosebit clar acolo unde omul se roagă pentru mântuirea lui (Psalm 6,4; 22,21). „Un suflet” poate însemna simplu şi „cineva”, şi aşa este redat de exemplu în Levitic 5,1-4. În felul acesta devine de înţeles, că şi omul mort poate fi denumit suflet (Levitic 19,28; 21,11; 22,4; Numeri 6,6; 9,6).

...

II. În Noul Testament

1a. Aici regăsim aproape toate înţelesurile referitoare la suflet (greceşte: psichae) cunoscute din Vechiul Testament. El constituie puterea purtătoare a vieţii creaturi (Faptele Apostolilor 20,10; Apocalipsa 8,9 ). Sufletul desemnează viaţa însăşi (Matei 2,20; 20,28; Ioan 10,11.17; Faptele Apostolilor15,26; Romani 11,3), pe care Dumnezeu o iubeşte şi o cere înapoi (Luca 12,20). Omul poate să-şi iubească sufletul (Apocalipsa 12,11) sau să-l urască (Ioan 12,25), să îngrijească de el sau să-l lase să se degradeze (Matei 6,25; Luca 12,22; Faptele Apostolilor 20,24). Şi în Noul Testament sufletul poate însemna pur şi simplu persoana omenească (Faptele Apostolilor 2,41 - "aproape trei mii de suflete"; 1 Petru 3,20; compară şi cu Marcu 3,4; 1 Corinteni 15,45 - "suflet viu") respectiv poate sta pentru "cineva" sau "oricine" (Faptele Apostolilor 2,43; Romani 13,1).

2a. Sufletul se diferenţiază de duh, în greacă pneuma (1 Tesaloniceni 5,23), acolo unde duhul omenesc este înţeles ca prin chibzuinţă fiind puterea de coordonare activă a gândirii şi deciziei, în opoziţie cu sufletul ca putere de menţinere a vieţii şi organ al sentimentelor. Tot aşa şi în Evrei 4,12 unde despărţirea duhului de suflet prin Cuvântul lui Dumnezeu înseamnă darea pe faţă a motivelor ascunse izvorâte din ascunzişurile sufletului, pe care apoi gândirea le prelucrează, de care inconştient se lasă călăuzită, sau pe care chiar le maschează. 1 Tesaloniceni 5,23 arată clar că ambele au nevoie de sfinţire, pentru ca ele să facă omul întreg spre lauda şi slujirea lui Dumnezeu, ca în Luca 1,46 şi următoarele.

Documentul intreg poate fi descarcat de aici - http://www.mesagerul-crestin.net/int...pre_suflet.pdf