Dialog imaginar intre Nikolai Berdiaev si Christos Yannaras despre libertatea crestina,libertatea constiintei,fii ratacitori si framintari ale omului modern,cu un cuvant de final cules din scrierile Fericitului Augustin.Va urez pe acesta cale,cu prilejul Sfintelor sarbatori ce se apropie,ceea ce ne-a spus Mantuitorul tuturor: ,,Pace voua!"

Yannaras: Setea de nou care există în noi, setea de originalitate, este o sete de viaţă. Viaţa se hrăneşte cu schimbare. Moartea are drept caracteristică înţepenirea şi stagnarea, în viaţa totală a lumii schimbarea e o lege ce nu poate fi încălcată. Elementele vieţii acestei lumi servesc inevitabil legea schimbării. Timpul e o înlănţuire neîntreruptă de transformări; viaţa biologică e o varietate de neconceput a succesiunii. Fiecare unitate biologică are un caracter de unicitate, e irepetabilă. Lipsa limitelor în succesiunea schimbărilor din întreaga viaţă a lumii dă sensului de nou dimensiuni metafizice.

Berdiaev: Leon Bloy afirmă că: „Suferinţa trece, dar că am suferit nu trece niciodată”. Trebuie dat acestui aforism remarcabil sensul cel mai larg. Putem depăşi experienţa vieţii, dar experienţa trăită rămâne pentru totdeauna zestrea omului şi măreţia realităţii din viaţa spirituală. Nu este nici o posibilitate să ştergi faptul trăit. Ceea ce a fost, continuă să existe sub o formă transfigurată. Omul nu este o fiinţă absolut împlinită, se formează şi se creează în experienţa vieţii, în lupta spiritului, în probele destinului.Omul nu e decât planul lui Dumnezeu.Creştinismul ne învaţă că trecutul se poate depăşi şi poate fi învins, poate fi răscumpărat, ispăşit şi iertat, naşterea într-o nouă viaţă este posibilă.Dar în orice viaţă nouă, transfigurată, intră experienţele ce nu pot dispărea fără să lase urme. O suferinţă poate fi depăşită, bucuria, fericirea pot renaşte, dar în orice nouă bucurie, în orice nouă fericire va intra misterios suferinţa trăită; bucuria şi fericirea vor fi de acum încolo diferite. Îndoielile torturante pot fi dominate, dar în credinţa câştigată se va revela profunzimea acestor incertitudini. Aceeaşi credinţă va fi de o cu totul altă calitate decât faţă de cea a oamenilor fără aceste îndoieli, ce vor crede prin moştenire, prin naştere sau prin tradiţie. Omul ce a călătorit mult în lumile spirituale, ce a trecut prin încercări în cursul peregrinărilor şi căutărilor sale, va avea altă formaţie spirituală decât omul sedentar, pentru care aceste lumi au rămas necunoscute.
Omul e legat de destinul său şi nu are puterea să renunţe. Destinul meu îmi aparţine, nu se reînnoieşte, este unul şi unic. În experienţa vieţii mele, în încercările şi căutările mele, se zideşte desăvârşirea spiritului meu.Tot ce am trăit face parte din înaltele acumulări ale vieţii mele spirituale, ale credinţei, ale Adevărului meu, m-am îmbogăţit prin experienţă, chiar dacă a fost torturantă şi teribilă. Chiar dacă pentru a învinge prăpastia, a trebuit să strig la alte forţe decât cele omeneşti.

Yannaras: În noi există setea de viaţă, iar gustul vieţii îl căpătăm numai atunci când trăim bucuria mistică a transformării. Setea de schimbare e o lege universală pentru toţi oamenii, în acelaşi timp însă, există în viaţă şi bucuria privilegiată a originalităţii, posibilitatea realizării unicului şi irepetabilului, care-l vădeşte pe omul creator. Dacă în lumea fizică legea schimbării pare a avea dimensiuni metafizice, în viaţa umană originalitatea este calitate metafizică. Nu înseamnă numai schimbarea câtorva ca­racteristici şi elemente exterioare, ci senzaţia trăită profund a unicului. Ceea ce numim viaţă pare a fi o sinteză a trăirii unor experienţe biologice şi spirituale ale unicităţii. Avem cu atât mai mult conştiinţa vieţii şi a existenţei, cu cât experienţele noastre resping şi leapădă mai mult giul­giul aceleiaşi frumuseţi, îmbrăcând întotdeauna o calitate deosebită a originalităţii. De aceea, cu cât setea de viaţă, nevoia unei existenţe intense, e mai mare în noi, cu atât şi dorinţa nepotolită de nou ne cere mereu din ce în ce mai mult. Intensitatea şi autenticitatea vieţii se măsoară prin originalitate şi schimbare. Duşmanul de moarte al vieţii este repetarea pasivă, rutina, neputinţa care adesea îl împiedică pe om să realizeze noul în viaţă. Sunt duşmanii de moarte ai vieţii, dar poate un duşman e şi soarta omului, o soartă a morţii, a celei de a doua morţi, care, în ordinea timpului, vine prima; ea e duşmanul cel mai cumplit, cel mai de temt, care ne urmăreşte şi ne pândeşte cursul vieţii.

Berdiaev: Suferinţa trece, dar a fi suferit nu trece niciodată. Acest adevăr este exact, atât la individ în particular cât şi la societăţile omeneşti. Trăim într-o epocă tranzitorie crizei spirituale, în care mulţi pelerini rătăcitori revin la creştinism, la credinţa Părinţilor, a Bisericii, Aceşti oameni revin, fiind trecuţi prin încercarea istoriei, prin care au atins limitele extreme. Aceste suflete sunt suflete tragice. Sunt suflete noi, din care nu se pot dezrădăcina consecinţele experienţei trăite. Cum se primesc aceşti călători ce revin în Casa Tatălui?Prea adesea altfel decât a fost primit fiul risipitor din Parabolă.Glasul fiului mai mare, glorificat de a fi rămas lângă Tatăl şi de a-l fi servit se face prea mult dorit.
În acelaşi timp printre aceşti pelerini ai spiritului, nu sunt numai oameni depravaţi, sunt şi înfometaţi, însetaţi de Adevăr, şi vor fi mai îndreptăţiţi înaintea lui Dumnezeu decât numeroşi „creştini burghezi”, orgolioşi în fariseismul lor şi considerându-se „mari proprietari” în viaţa religioasă. Sufletul omenesc a devenit cu totul altul, cum nu era când a primit la început creştinismul; atunci când îl învăţau marii doctori ai Bisericii, când dogmatizau conciliile ecumenice, când se forma statul monastic, când domina regimul teoretic şi se făurea credinţa medievală şi bizantină. Această transformare şi epurare a sinelui s-au produs sub influenţa misterioasă, adesea invizibilă şi profundă chiar a creştinismului, ce a triumfat lăuntric din barbaria şi asprimea sufletului, educând omul.

Yannaras: Când viaţa încetează să mai fie viaţă şi devine rutină, repetarea inertă devine regulată, capătă un ritm periodic, închide în laţul ei sufocant cea mai mare parte a timpului. Atunci e sigur că puterile spirituale ale omului au pierdut lupta, au suferit un eşec lamentabil, fără speranţă. N-au putut, în această repetare, să-şi păstreze elementul creaţiei. Dacă acest lucru era de nerealizat, dacă rutina ar fi fost o soartă inevitabilă şi nu o decădere tragică, atunci ar mai fi rămas o ultimă bătălie, exerciţiul de răbdare. Răbdarea, când nu este o aşteptare pasivă a sfârşitului, ci o stăruinţă sfântă şi plină de speranţă, poartă în ea o viitoare rodnicie. De aceea sunt fericiţi oamenii care au atâta rezistenţă, încât sa-şi poată reînnoi în fiecare zi sfânta lor stăruinţă.
Marea dramă a omului este bătălia dură pe care o duce cu legea rutinei, cu tirania pe care această lege o impune vieţii. Este o mărturie a lumii dinlăuntrul nostru, că omul e făcut să fie creator. Totuşi, natura însăşi sau educaţia deseori lipsesc omul (într-un grad însemnat) de posibilitatea originalităţii. De câte ori viaţa, cu circumstanţele pe care le creează sau cu evenimentele imprevizibile şi surprizele sale, nu dă impresia că foloseşte oamenii doar ca simple instrumente numai pentru realizarea celor mai ciudate planuri ale ei?
Ne lipseşte forţa de a ne opune. Pentru a căuta în viaţă noul, pentru a simţi setea de originalitate şi de necontenită creaţie, trebuie să ai în tine o rezistenţă copleşitoare şi o bogăţie inepuizabilă. Viaţa vine să te încerce cu dezamăgirile ei şi să-ţi arate că e zadarnică încercarea de a scăpa din legăturile rutinei. Bătălia cu cotidianul, cu obişnuitul, cu ceea ce e prestabilit şi regulat, cu repetarea, e marea dramă a oamenilor care sunt însetaţi de viaţă, care sunt însetaţi de înnoire, de schimbare, de originalitate. O luptă neînchipuit de dură cu marasmul, cu moartea.