Mi-era simpatic Vadim. Aveam pentru el simpatia pe care o are cineva fata de nebunul regelui. Nebunul regelui e un personaj important, chiar daca isi da si mai multa importanta decat, de fapt, are. Nebunul regelui e pompangiu, cand le zice, e bombastic, le umfla: exagerarea, hiperbola sunt resurse sine qua non ale umorului. Uneori, se intampla ca nebunul regelui sa nimereasca in plin: nimeni nu se poate supara pe el, nici chiar regele. Il poate repudia, dar nu il poate pedepsi, de aceea nebunul regelui poate vorbi mai oblu decat oricare dintre curtezanii mariei sale. El se bucura de o imunitate de care nu se bucura nimeni: daca nu ar starni rasul, ar avea cu adevarat ceva din tribunus populi. Toate capetele pot cadea la curte. Am vazut ca nu e scutita nici chiar favorita regelui. Nici parcalabul capitalei. Nici multi alti evgheni din protipendas. Ci toti, afara de el, pot simti bratul lung si greu al Agiei inhatandu-i. In schimb, tocmai din aceasta pricina, nebunul regelui nu poate, in mod normal, face politica partizana. Daca incearca, partidul il ejecteaza, mai devreme sau mai tarziu. Nu cade bine nici la imagine, nici la platforma sa fii condus de nebunul regelui.
Imi pare rau dupa Vadim. De acum incolo, din colectia de carti masluite cu care se joaca Marele Joc, va lipsi jokerul. Singura mea mangaiere este certitudinea ca scaunul gol de la masa nu va ramanea multa vreme neocupat. Fiindca la noi (dar si aiurea) nebunul regelui nu e o persoana, ci o institutie.
Cu bine, Vadim!
|