[laurastifter]

În prealabil postat de Yasmina

Eu nu cred ca este nimic in a-ti dori sa cunosti parintii biologici.
Multe caracteristici personale pot fi explicate/elucidate doar cunoscundu-i,doar mostenirea genetica de la ei vine.Este o curiozitate fireasca,as spune.

Apoi copiii,nu sunt atat de intransigent moraliceste cum suntem noi adultii,ei isi iubesc parintii biologici si ii iarta de crima abandonului.Se va vedea ca culpabilizarea si ura care provine din motivul abandonului isi va face aparitia prin adolescent sau chiar mai tarziu.

Da, desigur că nu mă refeream la cei aflaţi încă la vârsta copilăriei, ci la adolescenţii şi adulţii care ar avea această atitudine.
Este o curiozitate firească, putem spune, gândind din perspectiva acelor persoane.
În schimb, dacă am încerca să empatizăm şi cu părinţii adoptivi...
Cum ne-am simţi noi, oare, dacă propriul copil, pe care-l creştem de când era bebeluş (sau, în orice caz, de la o vârstă foarte fragedă), ne-ar spune că el vrea să-şi cunoască "părinţii" (biologici), doar aşa, din curiozitate etc?
Oare nu s-ar naşte, în mintea noastră, întrebarea: "cum, el crede că are mai multe rânduri de părinţi? Ne pune pe noi, cei care i-am fost în permanenţă alături, pe acelaşi plan cu cei care i-au dat viaţă din greşeală şi apoi l-au părăsit?"...
Dar desigur, nefiind nici în situaţia de copil adoptat, nici în aceea de părinte adoptiv, nu pot judeca, nu pot înţelege în totalitate (oricât de bogată mi-ar fi imaginaţia) trăirile şi frământările celor implicaţi în acest gen de relaţii (părinte adoptiv - copil adoptat).
Doamne ajută!