[negruta]

În prealabil postat de negruta

Nu sunt de acord cu afirmatiile unora cum ca depresia ar fi o boala fizica care necesita tratament fizic. Depresia este o boala a sufletului necredincios, impovarat de pacate, de griji lumesti iar insanatosirea vine odata cu apropierea de Dumnezeu si curatirea de pacate.
Intr-o stare depresiva de continua tristete, apatie, nemultumire, deprimare, delasare etc. m-am prezentat la duhovnic si recunosc ca si acum am destule zile mai putin bune sau deloc bune, dar macar nu mai sunt toate asa. Dar cine e vesel tot timpul?! Doar sfintii in rai!

Nu am fost niciodata adepta medicamentelor sau a mersului la doctori pentru orice fleac. Nici la psiholog nu am ajuns vreodata, desi am fost sfatuita de cateva persoane ca mi-ar fi de folos. Chiar de curand am vorbit cu parintele despre asta. S-a uitat atent la mine si mi-a zis asa: "in halul in care erai, daca mergeai la psiholog ajungeai la spitalul de nebuni". Se vor oripila psihologii, cu siguranta, dar ii dau dreptate parintelui.

De ce ii dau dreptate?! In primul rand deoarece pacatele care iti apasa pe suflet niciun psiholog si niciun medicament nu ti le va ridica. In biserica insa pacatele, oricat ar fi ele de grave, iti sunt iertate si odata cu iertarea vine si harul care alina durerile, vindeca neputintele si depresiile aducand in suflet liniste asa cum bine spune o rugaciune: "Cel ce tamaduiesti cu linistirea, Hristoase Dumnezeule ...". Mai mult, nu o data m-am gasit in situatia de a descoperi diverse lucruri despre mine in anevoiosul si durerosul proces de cunoastere de sine inceput in biserica si tot de atatea ori am recunoscut singura ca nu stiu ce m-as fi facut daca n-as fi avut ajutorul lui Dumnezeu si al parintelui duhovnic. As fi ajuns la nebuni, cu siguranta.

Dar spovedania, canonul, participarea la slujbele bisericii si taina sfantului maslu m-au ajutat sa fiu mai bine, fara sedinte la psiholog si fara niciun medicament.

Am o colega de serviciu si prietena totodata care e la cealalta extrema. Ea e adepta medicamentelor si a vizitelor la psihologi / psihiatri si ma uit la ea cum tot schimba retete fara folos si cati bani cheltuieste. Ne stim bine una pe cealalta; nu m-a convins de rostul si eficienta variantei pe care a ales-o, dar se pare ca nici eu n-am convins-o pe ea. Asta si din cauza ca nici eu nu respect ca la carte reteta de la doctorul sufletesc astfel ca rezultate exista, dar nu in masura sa-i impresioneze pe cei din jur si sa-i determine sa recurga la acelasi tratament iar prietena mea pare ca isi doreste o rezolvare imediata si fara efort. Iar medicamentele cam asta fac - te amortesc, iti dau o stare de bine lipsit de temei si indata ce nu le mai iei ... Nu mai vorbesc si de reactiile adverse sau de efectele contrare pe care le dau, daca formula aleasa de doctor nu e cea potrivita.
Nu vreau sa spun prin asta ca nu sunt si situatii in care medicatia n-ar fi indicata, cum ar fi cazul psihozelor de exemplu.

Gasesc potrivite si incurajatoare cuvintele parintelui Arsenie Papacioc:
"Cum să luptăm împotriva duhului tristeţii?
Să fiţi veseli. Dragă, eu ştii ce vă spun, cu toată siguranţa: ori şi oricare ar fi motivul unei întristări sau al unei mâhniri, este numai de la draci! N-avem motive. Dacă îţi creează starea aceasta de agitaţie, de tristeţe, îşi face cuib satana şi-şi cloceşte ouăle; nu mai poţi iubi, nu mai poţi vedea cu perspicacitate niţel în viitor, cu raţiunea care ţi-a dat-o Dumnezeu, nu mai poţi, pentru că tu eşti trist. Adică nu eşti în stare de nimic e€“ o stare drăcească foarte greu de suportat. Când sunteţi trişti, gândiţi-vă la lucrul ăsta: €žStai, că este ceva drac aici!€ Şi nu acceptaţi.

Ce să facem să scăpăm de împietrirea inimii?
Astea sunt lucruri care nu depind de un ajutor din afară. Astea depind de tine. Eu v-am dat o soluţie. Nu să vă mângâiaţi cu faptul că le auziţi. V-am dat un sfat: să fiţi veseli.
Cum să fiu vesel poate să spună cineva când nu pot să fiu? Dacă eşti vesel, inima se desface şi ea, este receptivă. Pentru că inima este adâncul cel mai adânc, cel mai profund din toate organele noastre pe care le avem. Inima este făcută de Dumnezeu ca să poată sta şi El în ea, nu este ca orice organ. Inima asta, pe care o avem noi şi bate şi punem mâna pe ea, este un simbol al inimii. Inima este dincolo de ea. Are o profunzime dincolo de conştiinţă. Poartă în adâncul şi în profunzimea ei acel punct extraordinar, pe care l-a făcut Dumnezeu chip şi asemănare, acolo unde spune Mântuitorul: vom veni cu Tatăl şi locaş la el Ne vom face. Asta este chipul şi asemănarea, nu picioarele şi ochii şi urechile. Mintea este un subordonat al inimii.

La inima asta cum ajungem?
Este foarte uşor. Bagă-ţi mintea acolo şi zi: €žDoamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!Deci, dacă ai o stare de veselie, de descongestionare, de dispoziţie, inima se desface şi ea.
Ce înseamnă asta: €žEu sunt amărât€? Cum eşti amărât, când Hristos a înviat, când suntem înţelegători în ceea ce priveşte crucea pe care trebuie să o ducem şi noi. Un om care crede în Hristos este vesel, e plin de nădejde, că Hristos nu-l lasă cu nici un chip. Şi această stare continuă de veselie pe unde trăieşti, este şi o stare de rugăciune şi o trăire creştină şi de inimă prezentă la Dumnezeu. Pentru că ăsta este secretul: să ai inima prezentă. Pentru că Dumnezeu nu are nevoie de cunoştinţele tale, ştie ce vrei. Are nevoie de cererea ta, de atenţia ta. Vezi, nişte părinţi, mamă şi tată, când văd pe copilul lor că-şi pune toată nădejdea în ei, mor de dragul lui şi nu ştiu ce să-i mai dea.

Există la Psalmul 130: Doamne, n-am umblat la cele înalte, nici la cele mai minunate decât mine, dar sunt ca un copil înţărcat, care se uită cu jind la sânul maicii sale. Pentru că-i înţărcat şi nu mai vine laptele, care e un aliment complet, adică harul lui Dumnezeu. Eu asta fac: să curgă harul lui Dumnezeu, dar să fiu cu gura căscată.

Hristos este Dumnezeu, a luat chip de om, de vierme, ca noi, nemulţumiţi şi nesătui şi în tot felul răi. Ce cinste pe neamul omenesc! N-a venit să spună altceva decât ceea ce a spus pentru mântuirea noastră.

Nu te teme turmă mică, îndrăzniţi, Eu am biruit lumea! Şi noi putem să biruim lumea, nu cu puterea noastră, ci cu puterea Lui. Vă daţi seama câtă putere avem noi. Dracul e un tolerat, nu este o putere. Nu trebuie să ţineţi cont că vă schimbă gândurile. Luptă din răsputeri, dar luptă ca un hoţ, fără putere.

Noi, prin Botez, am primit haruri deosebite, avem şi înger păzitor. De ce nu daţi atenţie mai multă la îngerul păzitor? Ştiţi, frăţiile voastre, ce spune într-un loc: €žEste cu neputinţă să nu mori dacă vezi un înger în adevărata lui lumină!€ Îngerul este cu noi, ne păzeşte. Hristos s-a întrupat în chip de om (de vierme), în adâncul mizeriei omeneşti, nu ca să anihilize fiinţa omenească, ci s-o transfigureze.
(....)
Dracul joacă un rol de mântuire indirect. Suferinţele îţi aduc nişte înţelepciuni adânci şi te fac să te gândeşti serios la mântuirea ta. Dar, vă daţi seama cine ne păzeşte pe noi? Îngerul păzitor îl face praf şi ţăndări pe drac, care nu mai are nici o misiune, este un apostat. Îngerul păzitor este în misiune. Lupta este între ei şi câştigă acela de partea căruia suntem noi cu faptele noastre. Şi nu ne-ar fi ruşine să-l părăsim pe îngerul păzitor, să-i dăm câştig de cauză diavolului, duşmanul îngerului, duşmanul nostru, cu nepăsarea, ba şi cu căderi directe? Şi totuşi, Dumnezeu, în mila Lui, ne-a dat putinţa să ne ridicăm prin spovedanie. Va să zică e o îngăduinţă continuă pentru salvarea fiilor Lui, oamenii.

Aşa că, pentru faptul că sunt împietrit cu inima, nu mai merit nimic. Inima trebuie să fie flexibilă continuu, nu piatră! Inimă caldă, fierbinte.

Nu permiteţi gândurilor rele să vă cuprindă. Dacă vin, goniţi-le cu rugăciunea, fără meditaţii prea multe la rugăciune. Unul împingea în uşă şi dracul împingea şi el pe partea cealaltă să intre la el. Iar ăsta zicea: €žDoamne, miluieşte!€, cu jumătate de gură, superficial. În sfârşit, dracul deschidea mai mult uşa să intre la el. Dacă a văzut că intră dracul, a suspinat din adânc: „Doamne, nu mă lăsa!”, şi îndată a dispărut dracul. Şi plângea. Şi a apărut Mântuitorul: €žDoamne, de ce nu m-ai ajutat?€žCând m-ai chemat cu adevărat, te-am ajutat!

Melcul merge încet, dar merge cu casă cu tot. Te rogi încet, te rogi tainic, dar roagă-te din inimă, că altfel este numai spoială, nu rugăciune.

Dacă slăbeşte credinţa ce putem face?
Dacă eşti într-o stare de recrudescenţă interioară, sigur slăbeşte credinţa. Să nu slăbească! Chiar şi la sfinţi se constată o viaţă de oscilaţie, o ridicare şi o coborâre. Pentru că, te mai părăseşte harul, ca să nu te mândreşti, să nu spui: €žIa uite eu unde am ajuns! Te mai părăseşte harul ca să te smereşti. Dar nu trebuie să-ţi pierzi credinţa. Tu trebuie să fii mereu prezent. Că nu rezolvi atât de mult prin rugăciunea care o faci, ci prin harul lui Dumnezeu, că tu vrei cu orice chip ajutorul lui Dumnezeu. Pentru că imediat vine satana să-ţi folosească mintea; nu trebuie să vă speriaţi, el nu se astâmpără. Dumnezeu ştie ce vrei tu, nu te speria deloc, tu continuă rugăciunea. Dacă ziceţi: €žDoamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!€, îl sperie pe dracul. Pentru că este puterea numelui pe care nu o poate suporta satana. Vezi? E lipsă de o trăire interioară şi adevărată, nu raţională. Ar trebui să înţelegeţi singuri lucrurile acestea!"

Imi mentin cuvintele de mai sus! Marturisesc fara jena ca eram intr-un hal fara de hal, dar am poposit intr-o zi sub epitrahilul unui duhovnic iar lucrurile s-au schimbat - unele aspecte imediat, dupa prima spovedanie iar altele pe parcurs. Ulterior am aflat ca Dumnezeu m-a scutit de o perspectiva sumbra - spitalul de nebuni. Sunt si vreau sa raman un pacient al spitalului numit biserica. Evident, comentariile pot curge in continuare. Eu insa ma opresc.