Lucrarea nu este mică. Pare simplă: să-ți pleci capul, să-ți aduni mintea și să urmărești rugăciunea. În esență, însă, este greu, fiindcă vicleanul urăște această rugăciune.
Rugăciunea minții este vrăjmaș neîmpăcat pentru satana. De aceea nu este așa de ușor, și anume ca diavolul să sufere să fie ars și să îngăduie ca să Se sălășluiască Hristos în inima omului, iar el să fie alungat din îngrăditurile inimii.
Rugăciunea, așa cum am spus, are ca scop să-l aducă pe Hristos în inima omului, lucru de neconceput pentru opoziție, pentru satana.
Rugăciunea aceasta simplă, de un singur gând, este atât de puternică, încât nu poate mintea omului să priceapă. De aceea satana o războiește și ne aduce răspândire, neliniște, mâhnire, sufocare, singurul său scop fiind acela de a-l îndepărta pe om de rugăciune.
„În rugăciune stăruiți” [1]. La rugăciune este nevoie de răbdare, stăruință, îndelungă-răbdare.
Să nu spunem: „Nu putem să facem nimic”, căci atunci nu vom reuși să face această rugăciune, care este atât de înaltă încât este cuprinsă întru cele cerești.
Dar să vorbim acum despre lărgimea ei.
Atunci când rugăciunea lucrează mintea devine atât de curată, atât de luminoasă, atât de puternică, atâtea aripi primește, încât urcă foarte sus și-L întâlnește pe Dumnezeu cu toate darurile Sale. Atunci mintea primește atâtea contemplații, încât se întreabă: „Care contemplație să-mi aleg ?”.
Dimpotrivă, când mintea nu este luminată de rugăciune, este foarte greu de mișcat; nu se poate urca rodnic spre nici o contemplație.
Când omul se străduiește și nu găsește rugăciune, vine cel viclean și îi spune: „Iată, te-ai ostenit atâta și nu ai găsit nimic. Părăsește așadar, această rugăciune”. Experiența, însă, ne spune cu însăși limba ei: „Este nevoie de răbdare și stăruință. Este nevoie de multe lovituri, de multă strădanie la rugăciune”.
Ce se întâmplă cu sămânța? Scoate colț și încet-încet urcă în sus, sparge scoarța pământului și iese la lumina acestei lumi. Apoi crește, înflorește și rodește.
Tot astfel se întâmplă și cu rugăciunea. Încet-încet sparge scoarța cea tare a inimii și iese la suprafața ei. Iar când va ieși la lumina vieții duhovnicești, va începe să încolțească, să crească, să înflorească și să rodească.
Când după ani de zile de lucrare a acestei rugăciuni duhovnicești Bunul Dumnezeu îl va învrednici pe om ( de harul ei n.tr.), atunci, deși mai înainte se simțea slab în dobândirea smereniei și pierdea ușor rugăciunea, acum vede smerenia devenindu-i o stare firească, pentru care și rugăciunea rămâne cu el.
Copilul mic, atunci când începe să pășească, nu are putere. Genunchii lui nu sunt puternici, de aceea cade și se lovește ușor. Însă când va crește în vârstă, atunci se vor întări și se vor căli, va începe să umble și nu va mai cădea atât de ușor.
Așadar. Este nevoie să se facă aceste osteneli pentru Dumnezeu, fiindcă îl înduplecă să trimită harul Său. Ceea ce vatămă în nevoința duhovnicească este deznădejdea. Nu avem nevoie de ea. Aceasta, pe orice plan duhovnicesc s-ar afla, este diavolească. Niciodată deznădejdea nu este de la Dumnezeu, ci întotdeauna de la diavolul. Iar atunci când se apropie de noi, să știm că este diavolească.
Diavolul atacă orice fel de rugăciune, dar mai ales pe aceasta. Toate rugăciunile omul le spune ușor cu cuvântul lăuntric, dar când rostește această Rugăciune a lui Iisus, atunci toți demonii se adună acolo.
Prin această împotrivire și luptă cu care războiește satana, se vede cât de bună, de duhovnicească și roditoare este această Rugăciune. Nu am înțeles cât căștigăm, cât folos primim din această rugăciune. De aceea nici nu avem râvnă pentru ea, nu avem răbdarea în săvârșirea ei.
Să ne nevoim, așadar, să ne ostenim în această rugăciune, până când Dumnezeu va trimite Harul Său. Și atunci, când va veni acela ne va învăța toate.
[ paginile 388 - 390 ]
Sfinții Părinți spun că mintea se întinează ușor și tot ușor se și curățește, pe când inima se curăță greu și cu greu se întinează. Dacă mintea se îndreaptă spre rău, imediat se întinează, dar inima nu se face îndată părtașă întinării. Când inima va dobândi o stare duhovnicească și după aceea o va pierde cumva, mintea va începe să se întineze cu diferite lucruri, dar inima nu se va schimba ușor pentru că mai înainte a fost schimbată de către Har și de aceea înaintează cu greutate spre rău.
De aceea este nevoie de rugăciune pentru a transforma inima din trupească, pătimașă și egoistă într-una nepătimașă. Când centrul se va curăți toată periferia va deveni curată. Rugăciunea va alunga deznădejdea, nepăsarea, trândăvia, deoarece va crea o nouă dispoziție sufletească, o nouă dorință pentru noi lupte duhovnicești.
Așadar, atunci când vom simți acest lucru, vom simți deplin roada rugăciunii, scopul rugăciunii; atunci vom înțelege că Împărăția Cerurilor este în inima noastră, căci „Împărăția lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este” [2].
[ pagina 402 ]
[1]
Romani 12, 12
[2]
Luca 17, 21
________