[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de cristi190

4. Daca Dumnezeu este atotstiutor, de ce l-a strigat pe Adam sa-l intrebe unde e? Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis: "Adame, unde eşti?"(Geneza 3:9)

*
Unii creştini înţeleg prin modul de a Se purta cu Adam, semnul nesfârşitei Iubiri şi Înţelepciuni a lui Dumnezeu pentru om. Modul exemplar de a a avea grijă de omul aflat la mare pierdere, la cumplit necaz (şi ce pierdere mai mare ar fi putut suferi Adam? Ce necaz mai cumplit ar fi putut trăi?)
Găsindu-l deci pe Adam în nenorocirea stării căzute, am putea înţelege că Domnul procedează cu desăvârşită înţelepciune, avînd grija ca mai întâi Adam să îşi dea seama ce i se întâmplă. Face aceasta, ajutîndu-l să conştientizeze schimbarea radicală a lui şi a relaţiei cu Făcătorul lui, vorbindu-i altfel ca de obicei - pe măsura schimbării suferite de Adam. "Unde eşti Adame?" ar putea însemna, printre altele, "Iată, Eu nu te mai găsesc împreună cu Mine". Şi implicit: Adam, ce s-a întâmplat? Ce-ai făcut, copilul meu drag - înţelegi tu oare, acum, de ce te povăţuisem să nu faci acel lucru? Îţi dai seama ce e cu tine?
Este, implicit, invitaţia la acţiune, la fapta salvatoare pe care Adam o avea înainte şi o putea alege în prezenţa şi cu sprijinul Părintelui său.

Este o invitaţie la cercetarea de sine, la conştientizarea de sine a celui aflat într-o nouă stare pe care, fireşte, nu putea să o înţeleagă tocmai atunci şi numai de unul singur. Ne putem imagina, să zicem aşa, că Adam era într-o stare de şoc (am zice noi astăzi cu limbajul nostru psihologist) şi că nu putea cu nici un chip să înţeleagă (să îşi dea seama) ce i s-a întâmplat de fapt. Dumnezeu îl ajută cu întrebări, aşa cum un părinte îl ajută pe copil sau cum un profesor îl ajută pe elev etc.
Ţinta este, deci, conştientizarea de sine şi realizarea în conştiinţă a faptului că trăia ruptura de Dumnezeu. Următorul pas ar fi fost asumarea totală a greşelii, recuperarea responsabilităţii de sine şi, prin aceasta, a puterii originare care stătea în legătura harică cu Făcătorul. Aceasta nefiind însă posibilă fără înţelegerea profundă a schimbării suferite de Adam.
Însă Adam nu apucă Mâna întinsă... El alege să se complacă în mocirla schimbării; se complace, alterat deja profund în funcţionarea sa sufletească, se complace aşadar cu răul, cu lipsa adâncă din "compoziţia" noii lui stări. El dă vina pe Eva care îl găseşte responsabil pe şarpe etc. Amândoi refuză să îşi exercite darul responsabilităţii, resping lucrul cel mai bun pe care îl aveau de făcut - lucrarea de sine, cererea cu smerenie a ajutorului. Într-un cuvânt, recuperarea Puterii. Se închid astfel, definitiv, în propria greşeală. În slăbiciune, în lipsă. Ca şi cum, curios lucru, parcă ar preţui-o mai mult decât îşi preţuiau condiţia anterioară... Se vede de aici cât de mult li se alterase deja limpezimea conştiinţei, cât li se tulburase inima şi ce funcţionare stranie aveau de acum puterile lor sufleteşti... Ceva le lipsea... Cineva...


Exact la fel facem şi noi de câte ori refuzăm starea de a fi în pocăinţă, în contact aşadar cu Dumnezeu prin rugăciunea cu duh umilit, cu inimă înfrântă şi smerită. Ne îndepărtăm de Dumnezeu pentru ca apoi, răniţi şi jefuiţi, să răspundem strâmb la întrebările care ne-ar putea salva de întunericul minţii noastre. Ne aşezăm în duhul deşertăciunii şi al dezbinării (al rupturii de Creatorul şi Proniatorul nostru) apoi ne mirăm că Dumnezeu nu ne ajută, nu ne răspunde etc. Ajungem chiar să Îi negăm Prezenţa.
Ceea ce avem de făcut e un singur lucru: să ne ridicăm mintea la El, coborîndu-ne fruntea cu o anumită amărăciune şi ruşine (îmi e ruşine, zic, că am fost atât de prost şi m-am lăsat păcălit atât de uşir) dar şi cu neştirbită nădejde. Domnul ne ajută deîndată, spontan!
O spun din experienţă statornică, repetată, slavă lui Dumnezeu pentru Marea Lui Milă!

*
În concluzie, Cristi, poţi nega, desigur, că Domnul este Atotcunoscător. Aceasta ar implica, printre altele, că Scriptura e profund contradictorie. Poţi crede şi aşa.
Dar la ce ţi-ar folosi?
Tocmai spuneai că eşti în deznădejde...

*
Deci, ce voieşti de fapt: să ieşi din starea de deznădejde?
Sau, mai degrabă, să o cultivi...
Iată, aceasta ţine tocmai de liberul tău arbitru. Poţi alege!