1. Sfântul Apostol Iacov, ruda Domnului – Acest Sfânt Iacob, numit fratele Domnului(Galateni 1, 19), a fost cel dintâi episcop al Ierusalimului. El nu face parte dintre cei 12 Apostoli ai Domnului, ci dintre cei 70, și era numit frate al Domnului,ca și Sfinții Simeon (Simon), Iuda și Iosie (Matei 13, 55).
Din cercetarea Sfintei Scripturi se arată că aceștifrați ai Domnului Iisus nu sunt fiii Fecioarei Maria, ci veri ai lui Iisus, sau rude. De aceea, Iacob este numit șiruda Domnului. Tradiția Bisericii arată, de asemenea, că Iacob, fratele Domnului, este altcineva decât Iacob al lui Alfeu și decât Iacob al lui Zevedeu.
Deși nu era dintre cei 12 Apostoli, Iacob a crezut în Hristos, iar după Învierea Sa Iisus i S-a arătat lui în chip deosebit (1 Corinteni 15, 7). Tradiția arată că Însuși Domnul, cu acest prilej, l-a rânduit arhipăstor al credincioșilor din Ierusalim și i-a descoperit tainele slujirii liturgice creștine.
Ca arhipăstor al creștinilor din Ierusalim și rudă a Domnului, Sfântul Iacob era mult iubit de popor și slăvit, pentru evlavia și viața lui aspră. De aceea, i se îngăduia să se roage în templu alături de preoți.
De mult ce se ruga în genunchi și cu mâinile ridicate în sus, i se îngroșase pielea genunchilor lui, ca la genunchii de cămilă. Între creștini, Sfântul Iacob era socotit unul din stâlpii Bisericii (Galateni 2, 9).
La Sinodul Apostolic de la Ierusalim, din anul 50 (Faptele Apostolilor, 15), mulțumită înțelepciunii lui, s-a hotărât ca păgânii, care aveau să se întoarcă la Dumnezeu și să creadă în Hristos, să nu fie siliți să păzească legea lui Moise.
De la Sfântul Iacob ne-a rămas o epistolă,care se află în Noul Testament, plină de învățături înțelepte, despre cum să ducem o viață sfântă.
Ne-a mai rămas sub numele lui și o Sfântă Liturghie, care s-a slujit în Patriarhia Ierusalimului veacuri de-a rândul și care se săvârșește și în prezent în unele Biserici Ortodoxe, la 23 octombrie și în duminica de după Nașterea Domnului, când Sfântul Iacob este prăznuit împreună cu Sfântul Proroc David și cu Dreptul Iosif, Logodnicul Sfintei Fecioare.
În anul 62, Sfântul Iacob a pătimit moarte de mucenic, fiind aruncat de pe aripa templului din Ierusalim și ucis cu pietre, pentru credința lui în Hristos, pe când se ruga, ca și Domnul, pentru ucigașii săi. Pe acel loc creștinii i-au îngropat trupul. Astăzi capul Sfântului se află la MănăstireaEsfigmenu din Muntele Athos, iar alte părți la MănăstirileDionisiu (Athos) și Kykkos(Cipru) precum și în alte sfinte locașuri.
2. Sfântul Ierarh Ignatie, Patriarhul Constantinopolului– A păstorit într-o vreme când imperiul bizantin era în decădere, iar legăturile cu Biserica nu erau amiabile din cauza intrigilor de la curtea imperială. Mihail, zis și Rangabe, tatăl Cuviosului a fost slujitor la curtea împărătească și apoi împărat timp de un an și nouă luni (811-813). Împăratul Mihail s-a retras de la domnie, lăsând tronul lui Leon Armeanul, unul din generalii săi.
S-a retras din cauza intrigilor și s-a călugărit împreună cu soția sa, Procopia și cei doi fii: teofilact și Niceta, numiți în călugărie Eustratie și Ignatie. Acest lucru nu l-a împiedicat pe împăratul Leon Armeanul să se poarte cu cruzime față de ei. Mai întâi, i-a despărțit și pe cei doi fii ai lui Mihail i-a făcut eunuci pentru a nu mai putea avea urmași. Cuviosul Ignatie a suferit și din partea starețului său care se purta cu răutate.
Răbdarea, bunătatea și credința nezdruncinată au câștigat dragostea celorlalți călugări, care după moartea starețului asupritor, l-au ales pe el stareț. Ignatie a întemeiat patru mănăstiri. Împărăteasa Teodora, rămasă văduvă după moartea soțului ei Teofil, era ajutată în treburile împărăției de Cezarul Bardas, fratele ei. Ignatie a înfruntat cu curaj toate intrigile venite din partea lui Bardas și ale tânărului prinț Mihail al III-lea, fiul Teodorei.
Aceștia l-ai acuzat în cele din urmă de uneltiri împotriva statului. Din Terebina, Ignatie a fost dus la Premete lângă Constantinopol, iar în luna august 859 a fost trimis în lanțuri împreună cu prietenii lui în orașul Militene din insula Lesbos (Marea Egee). Patriarhul Ignatie a murit la 23 ocotombrie în vârstă de aproximativ 80 de ani. A păstorit între anii 846-858 și 867-878.
3. Sfântul Cuvios Macarie Romanul – S-a născut în Roma, ca fiu al unui senator creștin cu numele Ioan, și al credincioasei sale soții, pe la jumătatea secolului al IV-lea. A fost crescut în cunoașterea Sfintelor Scripturi, din care a început a iubi pe Hristos și s-a ivit în sufletul lui dorința de a sluji Domnului toată viața, ca monah.
Totuși, împotriva voinței lui, a fost logodit de părinții săi cu o fecioară de neam ales. Însă, în noaptea nunții, Macarie a ieșit pe ascuns din casa părintească și a fost găzduit de o femeie văduvă credincioasă, care mergea la casa părinților lui, dându-i de veste despre strădania rudelor lui de a-l găsi. După șapte zile, într-o Duminică noaptea, mulțumind acelei femei și făcând multă rugăciune cu lacrimi, a pornit la drum.
Iar Dumnezeu a trimis pe Arhanghelul Rafail, în chip de bătrân, care l-a luat cu sine și, plecând din Roma, au călătorit vreme de trei ani și au ajuns dincolo de hotarele Persiei, unde bătrânul a dispărut, apoi i s-a arătat înconjurat de lumină și i-a zis: „Eu sunt Rafail Arhanghelul, cel ce, arătându-mă ție în chip de călugăr bătrân, te-am adus până aici, după porunca Celui Preaînalt. Deci, nu te teme, ci dă slavă lui Dumnezeu, ridică-te și urmează-ți drumul”. Și, acestea zicând, Arhanghelul s-a făcut nevăzut.
Apoi, călăuzit de fiare sălbatice, Cuviosul a ajuns la o peșteră, unde a aflat o leoaică moartă și pe puii ei amândoi, scâncind de foame. Deci, a îngropat leoaica, iar pe pui i-a hrănit și i-a crescut, încât aceștia îl ascultau întru toate.
Vreme de doi ani Cuviosul s-a nevoit netulburat de mari ispite, dar apoi vrăjmașul diavol i s-a arătat sub chipul logodnicei sale, care ar fi venit să-l caute. Iar Cuviosul, uitând să se însemneze cu semnul Sfintei Cruci, mișcat de lacrimile femeii, a luat-o de mână și a adus-o în peșteră, dându-i de mâncare.
Apoi a fost cuprins ca de un somn greu, în care, biruit fiind de pofta femeii, s-a lăsat ademenit spre păcat, dar ea îndată s-a făcut nevăzută. Atunci Cuviosul și-a dat seama de înșelăciunea diavolească și a plecat din peșteră, plângând și cerând de la Domnul chip și vreme de pocăință, iar Arhanghelul Rafail i s-a arătat, îndemnându-l să rămână în acea peșteră până la sfârșitul său.
Cuviosul s-a nevoit după aceea, vreme de trei ani, plângând cu amar pentru păcatul său. Apoi, primind, ca semn al iertării, lumină cerească pogorâtă asupra lui, a mulțumit lui Hristos 40 de zile. Iar Domnul Iisus i S-a arătat în peșteră, umplând locul de mireasmă, de lumină și de cântări îngerești, apoi S-a înălțat la cer în nor luminos.
După acestea, Cuviosul Macarie a viețuit în mari nevoințe și neîncetate rugăciuni, cu post și priveghere, multă vreme, iar Dumnezeu îl hrănea, trimițându-i în fiecare zi o bucată de pâine printr-un corb.
Și, când a binevoit Domnul, l-a făcut cunoscut în acest chip: Trei monahi, pe nume Serghie, Teofil și Ighin, din Mănăstirea Sfântului Asclepie, din Mesopotamia Siriei, primind binecuvântarea starețului lor să călătorească pentru folos duhovnicesc, au mers și s-au închinat la Ierusalim și la Sfintele Locuri, apoi, punând în inima lor dorința de a ajunge până la marginea pământului, ca să vadă unde este Edenul sau Raiul pământesc sădit de Dumnezeu, au străbătut Persia, întâlnind în drumul lor un monument ridicat de marele Alexandru Macedon (336-323 î. Hr.), amintind despre cuceririle înfăptuite de el în acele locuri.
Apoi, mergând spre răsărit, au călătorit multe zile pe căi neumblate și, călăuziți de Dumnezeu în chip minunat, au ajuns până la peștera Cuviosului Macarie. Acesta, după ce, prin rugăciune și semnul Crucii, s-a încredințat că ei sunt oameni și nu demoni, i-a primit, slăvind pe Dumnezeu. Cuviosul avea tot trupul acoperit cu păr alb ca zăpada, și, de multă bătrânețe, nu i se vedeau ochii, că sprâncenele îi acopereau, iar mustățile se amestecau cu barba, care ajungea până la pământ, fiind slujit de cei doi lei.
Și i-a întrebat de unde sunt și pentru ce au venit până acolo. Iar ei i-au spus toate întâmplările lor și că au gândul să meargă până la marginile pământului. Și le-a răspuns Sfântul, zicând: „Fiii mei, nu este cu putință a ajunge acolo.
Că și eu păcătosul, după ce m-am așezat aici în peșteră, mi-am pus în gând să fac aceasta. Într-o noapte, însă, mi S-a arătat Domnul, zicându-mi: Nu te apuca să ispitești acestea, că nu vei putea trece mai departe de acest loc, ci întoarce-te la peștera ta! Deci, auzind aceasta de la Domnul, n-am cutezat a merge mai departe, că am înțeles că a ajunge omul la cunoașterea acestora nu-i este cu putință câtă vreme este în trup”.
După ce au citit Vecernia, l-au întrebat despre ostenelile vieții sale, iar Sfântul Macarie le-a istorisit viața sa. Și a venit un corb mare, aducând o pâine și jumătate, ca să se hrănească toți, și au slăvit pe Dumnezeu.
Iar mai apoi, cerând rugăciunile Cuviosului, cei trei călugări au plecat, fiind trei zile însoțiți de lei, apoi au ajuns iarăși, în chip minunat, la Ierusalim, unde s-au închinat în locurile unde Hristos a lucrat mântuirea noastră, după care s-au întors la mănăstirea lor, făcând cunoscută viața Cuviosului Macarie Romanul. Sfântul a răposat cu pace în pustie, dându-și sufletul în mâinile lui Hristos, fiind pomenit în ziua de 23 octombrie.
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
|