[CristianR]

La fel ca în relaţia cu Dumnezeu, pentru a fi vie, relaţia cu omul de lângă tine are nevoie de o inimă "moale", permeabilă, "simţitoare", iubitoare.

De multe ori nu ştim să definim prea clar păcatul, însă îl putem recunoaşte după consecinţele sale în noi. Una dintre ele este împietrirea inimii, ceea ce în relaţie cu Dumnezeu face imposibilă primirea harului, a luminii şi iubirii Sale, iar în relaţie cu semenul se traduce prin neatenţie la durerile celuilalt, prin incapacitatea de a-l simţi, de a-l cunoaşte pe dinăuntru. Iar dacă iubirea înseamnă să trăieşti viaţa celuilalt, o inimă împietrită tocmai asta nu poate să facă.

În raport cu Dumnezeu, a trăi viaţa Celuilalt înseamnă să trăieşti viaţa lui Hristos, nu printr-o imitaţie goală de conţinut, ci din iubire faţă de El. După cum şi El ajunge să trăiască în tine, ca în cazul lui Pavel, care ajunsese să spună că nu mai trăieşte el, ci Hristos în el.

Sfânta Treime ne oferă modelul de iubire adevărat, nu doar prin iubirea dintre Persoanele Ei, ci şi prin cea dintre Dumnezeu şi om, pe care ne-a făcut-o accesibilă în persoana lui Hristos.

Dacă sunt păcate faţă de Dumnezeu, sunt şi păcate faţă de orice om pe care-l întâlneşti. Iubirea Sfintei Treimi este desăvârşită. Cea a Dumnezeirii faţă de om, la fel.

Omul care este în cel mai înalt grad însetat de iubire şi vrea una lipsită de discontinuităţi Îl va căuta pe Hristos, pornindu-se la un urcuş fără sfârşit, cu nenumărate căderi. Durerea lui îi va veni mereu din incapacitatea sa de a fi continuu în iubire, de a fi un partener inegal cu Dumnezeu, care îl va ierta necontenit, aşteptându-l să se ridice şi să se întoarcă după fiecare cădere sau rătăcire, să înceapă din nou urcuşul după ce-şi va fi revenit din oboseala firească.

În relaţia dintre doi oameni inconsecvenţele vor fi, bineînţeles, din ambele părţi. lupta pentru a spori în dragoste va fi mai dramatică, iar fără asistenţa lui Hristos riscă să fie abandonată, iar omul să se oprească şi să moară într-o stare de împietrire a inimii. Pietrificarea inimii de obicei nu e totală, ci pe zone. Ceva viu rămâne, de obicei, dar într-o suferinţă permanentă din cauza "ţesuturilor pietrificate", care afectează, bineînţeles, funcţionarea întregului "organ".

A-ţi păstra inima în stare de bună funcţionare, de sănătate, este un exerciţiu permanent, iar mijloacele folosite sunt similare cu cele pe care Biserica ni le oferă pentru o bună relaţie cu Dumnezeu: rugăciunea (ca permanentă comunicare cu celălalt, mai ales de mulţumire pentru că este, pentru că Dumnezeu te-a pus în relaţie cu el, de recunoştinţă, dar şi de cerere smerită, pentru că depinzi de mişcările inimii sale); postul (cel alimentar, mai ales dacă e total, înmoaie inima; dar înţeles şi ca reţinere de la tendinţele spre orice fel de curvie – cu gândul, cu simţurile, cu faptele); trezvia, ca atenţie permanentă la gândurile care-ţi vin în legătură cu celălalt, cu ceilalţi, şi oprirea de la intrare a oricărui "străin", potrivnic sau intrus.