Pe durata jumătății de veac în care Sfântul Nicolae a liturghisit fără întrerupere (deoarece nu s-a îmbolnăvit niciodată), se mai întâmpla câteodată să nu aibă prescuri. Deși nu avea, găsea ușor la brutăriile din jur sau îi aduceau creștinii aproape întotdeauna. Așa că, până la urmă, totdeauna avea prescuri.
Într-o zi, Utrenia avansase binișor, dar prescură nu se găsea nicăieri. A trimis două femei din obștea lui să meargă pe la brutării, pe la văduvele pe care le știa că întotdeauna aveau prescuri, s-a uitat atent în dulapurile din Sfântul Altar, dacă nu cumva celălalt preot a lăsat pe undeva vreo pres*cură, dar nimic! După un șir neîntrerupt de Liturghii, să se facă acum întrerupere!... S-a mâhnit până la lacrimi... Când, deodată, îl văd că iese între Sfintele Uși ținând o prescură, cu totul proaspătă. Prescura aceasta o găsise pe...Sfânta Masă.
Emoționat de bucurie, ne spuse: „Priviți, fiilor, ce semn mi-a dat Dumnezeu!”. Toate minunile le numea „semne”. Nu intra în profunzimea acestor fenomene, ci le considera firești ‒ eu nu știu cum să caracterizez așa ceva ‒, și aceasta deoarece avea o credință puternică și mare. Nu le comenta mult, ca să nu se scoată în evidență pe sine însuși. Așa cum vedem în Viețile Sfinților, că Îngerul Domnului îi slujea pe pustnici în pustie, prin descoperiri și ajutor mai presus de fire, unele ca acestea le vedem și la Părintele Nicolae.
Oare un înger nu putea să-l slujească și pe cel ce trăia în lume, dar în afara ei, pe lucrătorul cel curat al Domnului, pe pustnicul pe care nu arareori ziarele îl menționau prin articole de genul celui intitulat: „Pustnici în Atena”, și îl lăudau pentru aleasa sa evlavie și virtute?
„Toate sunt cu putință celui ce crede!”
(Monahia Maria, SfântulNicolae Planas, ocrotitorul celor căsătoriți, Editura Evanghelismos, pp. 57-58)
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
|