Mi-am propus sa nu mai osandesc pe nimeni, ca pe un scop in sine, dar nu am reusit. Mi-am dat seama ca totul se reduce la dragoste. Am spus apoi, trebuie sa "ma pun pe iubit". Si am inceput "sa iubesc", dar osanda nu a incetat sa ma paraseasca. Nu puteam "iubi" decat calitatile celuilalt. Paradoxal, nici pe acestea nu mai eram capabil sa le vad intocmai pentru ca erau umbrite de multimea de defecte, de pacate etc. Am constientizat apoi ca problema tine de mine.
Neputintele si caderile aproapelui reprezinta tocmai piatra de care ma impiedic atunci cand alerg spre a-l imbratisa. O imbratisare ce nu mai are niciodata loc... Mi-am spus atunci ca daca nu-l pot iubi pentru ceea ce este, trebuie sa o fac pentru ceea ce este chemat sa fie, un om indumnezeit. Asa cred ca ne iubeste si Dumnezeu, in ciuda starii cazute, pentru ceea ce a pus intru noi (chipul Sau) si pentru ceea ce putem deveni (asemanatori Lui).
Desigur, nici macar acum nu am scapat de ispita osandei si chiar de osanda, in sine. Nu sunt atat de intarit incat sa port acest razboi launtric pentru iubire in fiecare clipa. Dar, dupa ce cad, in momentele de liniste sufleteasca, imi pare rau pentru cele ce am gandit sau am spus despre semenul meu.
Nu putem sa iubim desavarsit, dar putem sa ne vedem greselile, sa ne pocaim pentru pacatele facute si sa luptam impotriva lor. Dramatic este atunci cand nu facem nici una, nici alta.
|