View Single Post
  #6  
Vechi 26.12.2011, 20:27:56
Scotland The Brave
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit Martiriul nu este sinucidere, ci desăvârșire

,,Un episod esențial pentru martirologia creștină îl are în centru pe Ștefan, unul din cei șapte diaconi aleși pentru a se ocupa de văduvele creștinilor elenizanți. Lapidarea lui marchează explozia conflictului dintre iudaism și creștinism, sau, dacă dorim nuanțe, dintre un anumit curent al iudaismului și comunitatea creștină din Ierusalim. Luca, autorul Faptelor, construiește „pătimirile lui Ștefan” după modelul pătimirilor lui Isus .Ca și Isus, Ștefan e arestat în mod violent ; este acuzat de blasfemie; este condus în fața sinedriului; e confruntat cu martori mincinoși în legătură cu anumite afirmații despre Templu. De asemenea, mulțimea își schimbă radical atitudinea, lăsându-se manipulată de căpetenii. Nu trebuie însă trecute cu vederea diferențele dintre scenariul-model, cristic, și cel adaptat, „ștefanian”: Isus e judecat, în ultimă instanță, și condamnat la moarte de către puterea romană, în vreme ce soarta lui Ștefan e decisă de sinedriu și pecetluită de popor; Isus este răstignit (supliciu roman); Ștefan, lapidat, conform tradiției iudaice.

Am amintit că lapidarea lui Ștefan reafirmă, la nivelul cel mai dramatic, conflictul dintre sinagogă și comunitatea creștină. Primul dintre cei șapte diaconi este acuzat, ca și Isus, de blasfemie la adresa lui Moise și a lui Dumnezeu, mai precis, la adresa Legii și a Templului. Altfel spus, esența însăși a iudaismului ar fi pusă în pericol. Ștefan răspunde acestor acuzații printr-un amplu discurs, în care arată cel puțin trei lucruri semnificative: el cunoaște la perfecție conținutul Thorei, nu vorbește ca un ignorant, ci ca un adevărat didaskalos; poporul lui Israel nu are dreptul să se erijeze în conștiință morală sau dogmatică, dat fiind că în mod sistematic l-a trădat pe Dumnezeu, căzând în idolatrie; același popor și-a suprimat în mai multe rânduri profeții care transmiteau cuvântul autentic al lui Dumnezeu. Cu această ultimă afirmație Ștefan își prevestește propria soartă, el însuși fiindu-ne prezentat de autorul Faptelor ca un ins charismatic, taumaturg și vizionar, urmaș al profeților vetero-testamentari. Pasajul cel mai important descrie chiar scena, deopotrivă apoteotică și violentă, a lapidării.Ștefan, fiind plin de Duh Sfânt, ațintindu-și privirile spre cer a văzut slava lui Dumnezeu și pe Isus stând la dreapta lui Dumnezeu; 56 și a zis: „Iată, văd cerurile deschizându-se și pe Fiul omului stând la dreapta lui Dumnezeu.” 57 Dar ei, strigând cu glas mare și-au astupat (synechein, sens special) urechile și, într-un cuget (gând la gând), s-au năpustit asupra lui. 58 Și târându-l afară din cetate au început să-l lovească cu pietre. Și martorii și-au pus hainele la picioarele unui tânăr numit Saul; și îl loveau cu pietre pe Ștefan care se ruga (invoca) și zicea: „Doamne Isuse, primește duhul meu!”Îngenunchind a strigat cu glas mare: „Doamne, nu le socoti (stesei) păcatul acesta.”.

Moartea lui Ștefan, ca și a lui Isus, este o apoteoză, dar nu în sensul tradiției păgâne (împărații romani erau divinizați în momentul morții), ci în sens pneumatologic și cristologic. Moartea este însoțită de o infuzie de Duh Sfânt, Ștefan devenind martor (martys) direct al Împărăției cerurilor. El vede, cu ochi înduhovniciți, realitatea pentru care va fi lapidat, anume, slava divină și pe Isus stând la dreapta lui Dumnezeu. Chiar dacă termenul tehnic nu apare, pasajul este de neocolit în exegeza martirologică, pentru că în el se conectează două elemente obligatorii pentru definiția martiriului: suferința în numele credinței (suferință care poate ajunge până la sacrificiu suprem) și viziunea Împărăției dublată de mărturisire. Autorul Faptelor nu se mulțumește să noteze că Ștefan vede slava lui Dumnezeu. Nu. Ștefan „deschide gura”, ca un veritabil profet, și depune mărturie în fața sinedriului despre ceea ce vede: „Iată, văd cerurile deschizându-se și pe Fiul omului stând la dreapta lui Dumnezeu.” Așadar el joacă pe front dublu: ceresc și pământesc. Tocmai pentru că are certitudinea realității Împărăției, certitudine dobândită prin viziune, martirul moare cu sufletul senin, așa cum afirmase și bătrânul Eleazar din 2 Macabei, în ciuda cumplitelor cazne la care este supus. Prezența viziunii mistice mai are un rost. Prin ea Dumnezeu/Isus încuviințează martiriul. Nu oricine se aruncă în brațele călăilor socotind că moare pentru Dumnezeu e martir. De altminteri, unii Părinți ai Bisericii vor atrage atenția asupra riscului de a forța martiriul. Cine dorește martiriul cu orice chip și fără încuviințarea lui Dumnezeu acela nu doar că nu poate fi socotit „mărturisitor” al lui Dumnezeu, ci-și pierde mântuirea. E un sinucigaș.

Încă două lucruri despre episodul lapidării lui Ștefan. Spre deosebire de Isus, care este predat, interogat, judecat, condamnat și executat de o putere legitimă (deși cu abuzurile cunoscute), Ștefan este victima unui linșaj colectiv. Dacă prima parte a episodului (în special interogatoriul și acuzele) trimite la procesul lui Isus, a doua parte stă sub semnul violenței unei mulțimi fanatizate. Când diaconul depune mărturie despre viziunea cerească, iudeii își astupă urechile și încep să strige isteric. Ei socotesc mărturia drept blasfemie, iar conform Legii lui Moise, blasfemia se pedepsește cu lapidarea. Scena e foarte sugestivă: văzătorul Ștefan stă în fața unor orbi (nimeni altcineva în afară de el nu poate contempla viziunea cerească) care devin și surzi din proprie inițiativă: ei înșiși își astupă urechile refuzând mărturia diaconului. Nu văd, nu aud. Dar contrastul nu se oprește aici. Orbi și surzi, ei devin iraționali, zgomotoși și violenți. În vreme ce Ștefan, deși îmbrâncit și lovit, se roagă. El nu mai aparține acestei lumi. El este deja în cer, unde vorbește cu Dumnezeu, rugându-L, întâi, să-i primească duhul și implorându-L, apoi, în genunchi, să nu le socotească ucigașilor săi „păcatul acesta”. Această rugăminte e făcută „cu glas mare” pentru a fi auzită de toată lumea. E ultima mărturie a martorului adevărat, care nu cere nici o răzbunare, ci împăcare. Mai mult, în mijlocul vacarmului creat de urletele torționarilor, Ștefan „adoarme”. Formidabilă ironie stilistică și metafizică din partea autorului Faptelor!

Nu întâmplător autorul Faptelor introduce tocmai în acest moment, crucial, care privește soarta întregii comunități creștine din Ierusalim, numele lui Saul. Marele apostol al păgânilor asistă, deocamdată orb, surd și mut, la mărturia/martiriul lui Ștefan. Dar intenția lui Luca mi se pare evidentă: pentru el, apostolul Pavel se naște din sângele nevinovat al martirului Ștefan. Moartea acestuia a dat cel mai frumos rod al Bisericii timpurii. Comunitatea creștină din Ierusalim a primit o lovitură, dar, prin reacție inversă, evanghelia se va întinde „până la capătul pământului”, cum profetizase și poruncise Isus. Pavel, torționarul, va duce mai departe evanghelia stropită cu sânge de martirul Ștefan.

Al doilea lucru e legat de sensul lapidării în sine. Ritualul lapidării este descris într-un tratat din Mișna, Sanhedrin 6,1-6. Condamnatul era despuiat, apoi aruncat de un prim martor de la o înălțime de cel puțin trei metri și jumătate (de două ori înălțimea unui stat de om). Dacă nu murea, un al doilea martor îl lovea cu un pietroi în inimă, centrul ființei umane, după mentalitatea iudaică. Dacă și atunci rămânea în viață, spune tratatul, „întreg Israelul” trebuia să arunce în el cu pietre până când își dădea duhul. Cum aminteam însă adineauri, Ștefan nu moare, ci „adoarme”. El continuă să trăiască, nu aici, pe pământ, unde viața lui devine „somn”, ci în cer, alături de Isus, conform viziunii. Dar lucrul cel mai semnificativ pentru textul de față este legat de termenul martys, care apare în fragmentul citat. Martyres sunt cei care, conform procedurii juridice, asistă la sau chiar execută lapidarea, așa cum am văzut din descrierea Mișnei. Așadar, într-un episod despre primul martir atestat al comunității creștine din Ierusalim, termenul martyres îi desemnează pe... torționari. Mai mult, despre aceiași torționari ni se spune că și-au dezbrăcat hainele (pentru a putea arunca mai ușor cu pietrele) așezându-le tocmai la picioarele tânărului Saul. Conform procedurii, condamnatul trebuia despuiat. Luca inversează rolurile, probabil intenționat, pentru a sugeră că martorii sunt, de fapt, condamnați prin fapta lor nelegiuită, iar condamnatul, Ștefan, adevăratul „martor”, al lui Isus, îi absolvă (prin rugăciunea adresată lui Dumnezeu). Asistăm la o inversare nu doar a punctelor de vedere, ci și a planurilor. Planul istoric, juridico-iudaic, în care se desfășoară drama lui Ștefan, este înlocuit de orizontul mistic, teologico-creștin, în care torționarii sunt cei condamnați și executați, simbolic, prin despuierea de veșminte."(Cristian Badilita, fragment din conferința prezentată la colocviul „Martiriul creștin în Antichitate și în secolul XX”)
Reply With Quote