În prealabil postat de MarinaAlca

Ca si Costel, la randu-mi, am crezut ca nu voi gasi niciodata taria de a parasi definitiv Romania ptr o tara straina… dintotdeauna am fost o nostalgica, atasata de oameni si locuri dragi ale copilariei si tineretii mele.
Bine a punctat Anca... poate ca puterea mea de adaptare ar fi fost cu totul alta daca as fi privit strainatatea cu ochii adolescentului de 18 ani , care ajunge pe taramuri necunoscute, cu niscaiva gologani in buzunar si cu o desaga plina de idealuri.
La mine totul s-a intamplat la 38 ani… varsta la care personalitatea,caracterul iti sunt deja formate…..cu tabieturi si gusturi clar definite, cu mai putina dorinta sau putere de a face compromisuri.
Si iata-ma tragand usa dupa mine, cu toata agoniseala adunata in doar 2 valize, cu sufletul in tarana, ca un copac smuls din radacini, plecand la capatul pamantului, intr-un act de mare curaj si inconstienta la un loc.
Pentru mine, la acest moment, a trai intr-o tara straina inseamna suferinta, lacrimi si frustrari... si compromisuri mai multe decat sunt eu dispusa sa fac la aceasta varsta… ptr ca niciodata in trecutul meu nu am fost pregatita sa ma adaptez,sa ma modelez dupa un alt fel de clima, de mod de viata….a trai intr-o tara straina inseamna o lume noua, incontestabil mai civilizata din multe puncte de vedere decat cea din care am plecat.. . O lume cu oameni relaxati, o lume cu zambetul pe buze, de la casiera supermarket-ului si pana la ofiterul de politie, dar in acelasi timp, o lume rece si dezinteresata de durerile-ti personale, o lume in care nu-i usor a gasi un umar pe care sa odihnesti obrazul brazdat de lacrimi… o lume in care banul este stapan….o lume cu putina credinta….o lume fara biserica ortodoxa.. o lume in care iata-ma: “imbatranita”, impovarata de griji si neincredere.
Am mai spus-o si cu alta ocazie, ptr mine, cea mai mare dezamagire au fost cei cativa romani intalniti aici…
Si chiar de viata nu ma va mai aduce niciodata definitiv in Romania, pentru mine ACASA va fi pururea acolo unde imi este inima si nu blidul de mancare.
Imi e dor de bisericile noastre, de romanul cel atat de primitor in simplitatea si modestia lui financiara….
Traind intr-un oras strain, “fara spirit si vlaga”, ridic la rang de frumusete: poluarea, gropile si aglomeratia Bucurestiului meu iubit.
Ca militarul ce asteapta eliberarea, numar (AMR-ul )zilele ramase pana la urmatoarea vizita in Romania….drumul e epuizant…2 zile si 4 escale…dar paradoxal., in ultimele ore de zbor, cand simt apropierea de pamantul romanesc,o vitalitate nebanuita imi inunda intreaga fiinta, o fericire launtrica de nedescris…cand rotile avionului au atins pista de aterizare din Otopeni, am plans de fiecare data….pot spune cu tarie: DA, exista acea energie pozitiva despre care vorbea Anca…acea seva a pamantului care te cheama inapoi, ca pe pruncul lui drag si instrainat de atata vreme….