Situatia Bisericii crestine pana la schisma din 1054. Se stie ca pana in secolul IXlea, Biserica crestina era considerata una, nedespartita, asa cum a fost inemeiata de Mantuitorul Iisus Hristos si cum au socotito Sfintii Apostoli, Sfintii Parinti si Sinoadele ecumenice. Episcopii din Rasarit si din Apus au luat parte impreuna la cele sapte Sinoade ecumenice la acelasi nivel si nici unul din ei na pretins intaietatea sau primatul, iar Apusul crestin a fost de acord cu toate hotararile acesor Sinoade. Cu toate acestea, “schisma” sau “dezbinarea” din 1054 a fost pregatita timp de secole, fiind generata de cauze multiple, intre care, cele de natura politica au avut un prim rol. Pe fundalul unor schimbari politicoteritoriale care au avut loc in cadrul imperiului roman – pana la sfarsitul secolului IV unitar – sau produs schimbari si in viata Bisericii, cu dispute si acuze reciproce, care au dus, treptat, la dezbinarea Bisericii. Primele schimbari de natura administrativ-teritoriala in cadrul imperiului au avut loc la sfarsitul secolului III, cand imparatul Diocletian (285-305) a initat asa numita “tetrahie”, impartind imperiul roman in patru prefecturi: Orintul si Illyricul, care formau imperiul de Rasarit, Italia si Galia, care formau imperiul de Apus, fiecare din acestea doua fiind conduse de catre un august si un cezar. Cu toate acestea, imperiul era considerat unitar. Sistemul sau nu si-a dovedit viabilitatea, incat imparatul Constantin cel Mare (306337)
la inlaturat, restabilind unitatea deplina a statului roman, cu un singur imparat (august). Dar acelasi imparat, in anul 330 a mutat capitala de la Roma in orasul nou intemeiat Constantinopol, care a devenit “Roma cea noua” sau “a doua Roma”. In 395, la moartea imparatului Teodosie cel Mare imperiul sa impartit definitv, in cel de Apus si cel de Rasarit. Roma ramane izolata, pe planul al doilea, prada popoarelor migratoare, incat in 476 a fost cucerita de heruli si rolul ei de “mare putere” in lumea antica poate fi socotit incheiat. In schimb, de acum inainte, imperiul roman de Rasarit, care din secolul al VIIlea sa numit “bizantin”, era considerat ca unicul continuator legitim al fostului imperiu roman, lucru care a dus la cresterea resentimentelor apusenilor fata de rasariteni. Sub imparatul Iustinian (527-656) sa incercat o refacere a unitatii imperiului de altadata, dar ea na durat mult. In 568 longobarzii izbutesc sa cucereasca o mare parte din Italia, formand aici un puternic regat. In aceasta situatie, episcopii Romei isi indreapta privirile catre franci, cerandule ajutorul.

La solicitarea papei Stefan II, Pipin cel Scurt al francilor trece cu armata in Italia si cucereste cea mai mare parte din regatul longobarzilor, inclusiv teritoriul fostului exarhat bizantin al Ravennei, cucerit nu de mult de longobarzi. Toate teritoriile cucerite de franci in Italia au fost daruite de Pipin cel Scurt papei Stefan II, in anul 754, sub denumirea de “Patrimonium Sancti Petri”. In felul acesta, sa creat un stat terestru, condus de papa, numit “Respublica Romanorum”, care a dainuit pana in anul 1870, cand sa
creat statul unitar italian (statul papal a fost reinfintat apoi, in 1929, teritoriul sau limitanduse la Vatican). Prin aparitia acestui stat terestru, era firesc ca tensiunile dinre Apus si Rasarit – respectiv
imperiul bizantin – sa creasca. Se mai adauga si masura luata de imparatul Bizantului Leon III Isaurul (717-740) in anul 731, de a trece provinciile Illyricului oriental, Italia de sud (Calabria), Sicillia si Creta sub jurisdictia patriarhului de Constantinopol, care pana atunci se aflau sub jurisdictia papei, confiscand, in acelasi timp, mosiile si veniturile pe care le avea in aceste provincii. O noua tensiune de ordin politic se produce in noaptea de Craciun a anului 800, cand papa Leon III a incoronat pe regele
francilor, Carol cel Mare (768-814) ca “imparat roman al Apusului”. Prestigiul imperiului bizantin era din nou stirbit.

Pe de alta parte, nu trebuie trecut cu vederea nici faptul ca, incepand cu secolul al VIIlea, imperiul roman de Rasarit incepe sa se “elenizeze”, folosind exclusiv limba greaca in administratia de stat (pana atunci se folosea si latina), in viata culturala, ca sa nu mai vorbim de Biserica, aceasta folosindo chiar de la inceputurile ei; in schimb in Apus, latina devine limba oficiala chiar si pentru popoarele care nu facusera parte din imperiul roman. Apar astfel doua “lumi” distincte: Apusul si Rasaritul, respectiv latinii si grecii, mostenitori si purtatori al unor culturi si civilizatii distincte, cu mentalitati si limbi diferite.

Paralel cu aceste diferentieri de ordin politic, etnic si cultural apar treptat, mai ales incepand cu secolul al VIIlea, o serie de inovatii de ordin dogmatic, canonic si liturgic introduse de Biserica apuseana. Lucrul se explica tot prin mentalitatea diferita a celor doua popoare grecii – inclinati spre
filosofie si metafizica – analizau dogmele sun toate aspectele, incat de multe ori ajungeau la erezii, pe cand latinii, mai practici, se ocupau mai mult de probleme de cult si de morala, dupa cum reiese si din inovatiile introduse. Vom analiza pe rand cele mai sensibile inovatii care au dus treptat la “schisma” din anul 1054.

Cea mai insemnata cauza a “schismei” si, in genere, a tuturor neintelegerilor dintre Apus si Rasarit pana azi, a fost si este “primatul” papal, pretins indeosebi de papa Nicolae I (858867), care
cerea sa i se recunoasca episcopului Romei primatul juridic si sa fie recunoscut drept conducatorul tuturor episcopilor din Apus si din Rasarit. Aceasta pretentie a papei Nicolae I si a urmasilor sau, nu se
bazeaza pe nici o traditie apostolica. Chiar la inceputurile Bisericii, cand apostolii erau pusi in situatia de a lua o hotarare intro problema importanta, ei se adunau in Sinod, se rugau si decideau impreuna, inspirati de Duhul Sfant (cf. F.Ap. 15, 22 si 28: “apostolii, preotii si toata Biserica”). Acest sistem “sinodal sau conciliar” a continuat cu Sinoadele ecumenice si locale si a ramas neschimbat in Biserica Ortodoxa pana azi; nici un episcop nu este mai presus decat altul. Patriarhul ecumenic din Constantinopol este primul “in sinstire”, dar el nare dreptul sa hotarasca singur, eu nu se bucura de “infailibilitate”, caci aceasta apartine numai Bisericii. Textul evanghelic pe care se bazeaza Biserica apuseana atunci cand sustine primatul este interpretat gresit (Mat. 16. 1519) si nu a fost pus in discutia nici unui sinod ecumenic; “piatra” pe car Hristos urma sa-si zideasca Biserica nu era persoana lui Petru (care la tagaduit de trei ori), ci marturisirea de credinta a lui Petru, “temelia” Bisericii fiind insusi Iisus Hristos (cf. I Cor. 3,11). Mantuitorul Hristos nu are nevoie de un “vicar” pe pamant – cum se pretinde a fi papa – pentru ca El a fagaduit ca va fi cu noi “in toate zilele pana la sfarsitul veacului” (Mat. 28, 20). Prima comunitate crestina sa
constituit la Ierusalim, la cincizeci de zile dupa Inviere si nu la Roma (cf.
F. Ap. Cap. 2), iar Sf. Apostol Pavel a intemeiat comunitatile crestine din Filipi si din Corint (49-50 d.Hr.) inainte de sosirea Sf. Apostol Petru la Roma. De altfel, in practica Bisericii din primele veacuri, nu s-a acordat niciodata un primat juridic episcopului Romei. El nu se bucura decat de un primat de onoare. Prin canonul 28 al Sinodului IV ecumenic de la Calcedon, din anul 451, sa acordat acelasi primat de onoare papei d la Roma si patriarhului de Constantinopol, primat care avea in vedere importanta Bisericilor pe care le carmuiau, insemnatatea politica a oraselor respective, ca si numarul credinciosilor. Tot atunci sa instituit si asa numita “pentarhie patriarhala”, cu scaunele de Roma, Constantinopol, Alexandira, Antiohia si Ierusalim.

Inovatia tardiva a primatului juridic al episcopului Romei a fost nu numai cauza principala a tuturor neintelegerilor dintre Apus si Rasarit, ci si cauza unor reale nenorociri pentru Biserica apuseana, pentru ca papa – devenind un monarh ca oricare altul , a initiat atatea razboaie religioase, cruciadele, cu toate nenorocirile lor, inchizitia, cu arderile pe rug ale unor “necredinciosi”. In schimb, astfel de fapte nu sau produs niciodata in Biserica Ortodoxa, care si-a pastrat spiritualitatea ei specifica. Mai notam si faptul ca papa Bonifaciu VIII (1294-1303) a fost primul care si-a pus doua coroane, una deasupra alteia, pentru a semnala cele doua puteri:temporala sau pamanteasca si spirituala. Clement V (1314) si-a pus si a treia coroana, care inchipuie toata, puterea pe pamanat si in cer (anatemapurgatoriul). Aceste trei coroane suprapuse constituie azi “tiara”, pe care o poarta papa in timpul marilor ceremonii.