A cunoaște un om înseamnă, cumva, a-l și crea, re-crea. Întrucât cunoașterea obișnuită se face prin propriile tale mecanisme, ale subiectului cunoscător. Modelul altuia în mintea și inima ta e o împletire a existenței celuilalt cu însușirile tale. Cu scopurile, cu nevoile, cu limitele și aptitudinile tale, cu valorile și credințele tale etc. Cu cât personalitatea ta e mai complexă, cu atât cunoașterea celuilalt poate fi mai creativă, mai subiectivă, mai personală. Nicidecum "obiectivă"... Mă întreb cum ne cunoaște Dumnezeu, cum ne re-crează El... În Simplitatea Lui, însă...
La Dostoievski, cunoașterea e mereu subordonată scopului său literar. El crează o lume și o conduce prin fața ochilor noștri spre deznodământul ei tainic, mereu imprevizibil. Toate se fac și se desfac, în combinații mereu surprinzătoare care țin pe cititor în alergare, în suspans. Ici-colo câte un moment de stabilitate, câte un reper solid care pare a garanta că lucrurile nu sunt chiar fără noimă, că ele au înțeles adânc și un sens.
Un astfel de reper solid și un respiro în efortul lecturii ar putea fi atunci când D. face un portret. Cu trăsături sigure, extrem de plastice, D. ne oferă indiciile suficiente și vii ale câte unui personaj surprins în dinamica relațiilor sale. Un exemplu este portretul lui Kalganov, personaj secundar, care apare în capitolul "Dreptul primului venit":
Kalganov era un tânăr de cel mult 20 de ani, îmbrăcat la patru ace, cu o față albă, foarte drăguță și cu un păr des, minunat, de un castaniu-deschis.
(Câteva trăsături fizice cu rol de ancoră, care sugerează, printre altele, gusturile unui alt personaj - Grușenka, vor fi urmate de descrierea ochilor care, nu-i așa, ne vorbesc deja despre sufletul personajului:)
Avea niște ochi frumoși, de un albastru-deschis, foarte expresivi și inteligenți, care dădeau uneori impresia unei înțelepciuni precoce, ba chiar a unei înțelepciuni profunde, a unei înțelepciuni prea adânci în raport cu vârsta lui; dar, cu toate acestea, când vorbea, acest tânăr avea o privire cu totul candidă și nu se simțea deloc stingherit, conștientizînd pe deplin acest lucru.
(Portretul continuă cu însușirile sufletești care dezvăluie caracterul acestui personaj, unul care pare din stirpea lui Alioșa, a rătăciților frumuseții în această lume meschină și tulbure:)
În general, era foarte original, uneori capricios dar întotdeauna blând.
Adesea, în expresia lui, apărea o nuanță de fermitate și concentrare; putea să te privească, să te asculte și în același timp să rămână cu gândul la visele lui.
Uneori devenea indolent și foarte tandru, iar alteori începea să se agite dintr-o nimica toată.
Dincolo de abilitatea scriitorului de a confecționa un portret, să remarcăm faptul că D. nu face o descriere gratuită, de dragul doar al descrierii, ci are mereu în vedere scopul de a prezenta dilemele unei lumi tulburi, sfâșiată de contradicțiile ei pătimașe.
Karamazovii și toți ceilalți sunt oameni ai căutărilor, ai năzuințelor neîmplinite, ai neliniștii...
Amestec de lumini și umbre, uneori întunecați de-a binelea, ei tânjesc, fiecare în felul său, spre pace și bucurie, spre lumina desăvârșită, spre Dumnezeu. Dar sunt atât de "încurcați" în meandrele unuor vâltori nămoloase încât își aduc rar aminte de Dumnezeu, iar atunci când o fac riscă mai degrabă să-L îndepărteze decât să-L apropie... Căci lumea lor e foarte pătimașă, lipsită de inocență și dragoste, de rânduială și ascultare, de ritm și armonie. E o lume spasmodică, purtată parcă de o voință străină care pe toate le încurcă și le potrivește spre pierzare. Lumea patimii, lumea nenorocului, lumea înfrângerii și a morții... Pe care, însă, cum vedem în roman mai departe, autorul știe s-o conducă spre lumină, fie și pentru câteva clipe.
Dostoievski pare a căuta să arate cum se infiripă iubirea prin smârcurile tenebroase ale iadului. O vitalitate uluitoare își face simțită prezența dincolo de tablourile aparente ale descompunerii și rodește, ici-colo, roadele bucuriei iubirii.
Când și când, Karamazovii respiră ca oameni adevărați, întâlnindu-se. Aceasta se face însă doar când se înalță peste patimile care îi despart.
|