[ioan67]

Deşi crescuţi de acelaşi tată, în aceeaşi casă şi în acelaşi oraş, deşi se închină amândoi Aceluiaşi Dumnezeu (măcar că ambii sunt mădulare ale Bisericii), cei doi fraţi - Mitia şi Alioşa, traversează complet diferit una şi aceeaşi noapte. Ne-am aştepta, în virtutea faptului că sunt fraţi, să aibă reacţii asemănătoare faţă de pierderile majore pe care le suferă fiecare.
Unul îşi vede pierdută "iubirea", altul îşi pierde Stareţul.
Primul trăieşte cu disperare şi exaltare pierderea fericirii pământeşti.
Celălalt se clatină, chiar se prăbuşeşte o clipă, sub lovitura dată de moartea celui care îl călăuzea spre Cer.
Alioşa, rămas acum orfan şi zdruncinat de evenimentele petrecute la moartea lui Zosima, ajunge atât de dezgustat încât caută "răul" cu dinadinsul. Se pedepseşte, primind cârnaţi şi vodkă ba, mai mult - voieşte să se cufunde cu totul în lumea răsturnată a Gruşenkăi (aşa cum o credea el atunci)... Durerea şi deruta tânărului ne fac să credem, o clipă măcar, că Alioşa e şi el pierdut. Nu doar fratele său, dar şi el voieşte să sfârşească cu viaţa... Trăind-o, însă, de acum pe cea aidoma Stareţului!
Ce izbândă, ce salt măreţ face sufletul lui Alioşa în ceasul marii ispite! Se leapădă de sine, pentru totdeauna, voind astfel să rămână în veci cu învăţătorul lui! (Deşi corpul stareţului putrezeşte rapid, spre smintirea unora deja smintiţi, Alioşa găseşte calea de a-şi "salva" iubirea: se leapădă de sine însuşi, de ultimele rezistenţe ale egofiliei şi naivităţii, făcînd astfel saltul, definitiv, în lumea Stareţului. Care nu e alta decât iubirea întregii Zidiri, îndeosebi a oamenilor.)
În Alioşa este ceva care îl face să găsească la Gruşenka nu atât "răul", pe care îl căuta cu nesaţ iluzoriu spre pedeapsa de sine, ci iarăşi dragostea - o dragoste chinuită, strivită, siluită...
Mila dumnezeiască din inima lui şi înclinaţia hotărâtoare spre frumuseţe şi rost bun, îl fac să vadă în teribila Gruşenka pe fetiţa inocentă care fusese acoperită, vai, de noroiul vremurilor lumii. Vedere care o zguduie pe tânăra femeie, o tămăduieşte, o reînvie...

Dimitri, însă, are altă înrâurire deocamdată. Nu tristeţea după cele de Sus îl copleşeşte pe el acum, ci nenorocul celor întâmplate pe pământ. Deşi curat încă la inimă, cum îi spun unii dintre cunoscuţi numindu-l "copil", el se vădeşte lipsit de acel altoi pe care fratele său mai mic îl primise, deja. El nu se arată dispus să renunţe la ale sale pentru a trăi jertfelnicia, ci alege să mimeze jalnic jertfa pentru a păstra, fie şi doar o clipă, iubirea. Iubirea trecătoare, frumuseţea pieritoare ca floarea câmpului...

În ciuda asemănărilor inevitabile dintre cei doi fraţi Karamazov, reacţiile (deciziile şi hotărârile) lor sunt radical diferite: unul se leapădă de sine pentru a rămâne în iubirea veşniciei, altul leapădă veşnicia osîndindu-se de dragul unei clipe.

Poate că aici e unul dintre cele mai bune exemple din literatură privind diferenţa dintre psihologia omului lumesc şi psihologia omului duhovnicesc la confruntarea cu durerea pierderii din planul omenesc. Pe unul, durerea îl desfigurează, îl scoate din minţi, tinde să îl omoare. Pe celălalt, durerea îl preschimbă, îl curăţeşte, îl renaşte. El se mută în Cer, vieţuind îngereşte pe pământ, printre semeni.
Durerea primului te răneşte, prin urmările ei; aduce simţăminte de jale, poate chiar de silă, de adânc refuz... Durerea celuilalt te uimeşte şi te încântă, te învaţă şi te înalţă.

Dar lucrurile nu rămân chiar atât de simple, de schematice şi definitive. Sufletul celor doi fraţi va cunoaşte şi alte prefaceri... Dostoievski pare hotărât să ne arate încă mai departe, cât de uluitoare - prin dinamica imprevizibilă datorată multor resorturi nebănuite - sunt sufletele oamenilor şi cât de tainică este, cu adevărat, viaţa omului.
Scriitorul rus ne dezvăluie astfel o psihologie de mare clasă, unde nu ne este îngăduit să venim cu formule preconcepute sau cu anticipări certe, fie ele cât de savante. Iar dacă încercăm, totuşi, să spunem câte ceva în jurul acestei lecturi, e, poate, doar din imboldul de a nu rămâne sub seducţia adeseori înşelătoare a "înţelepciunii" tăcerii... Mai bine un cuvânt prost, deocamdată, decât o tăcere care mimează pacea tâlcurilor ultime şi deliciul steril al supremei admiraţii.