Prefața și comentariile Pr. Prof. Dumitru Stăniloae la Filocalia X sunt un ajutor indispensabil pentru cel care se apropie de cartea Sfântului Isaac Sirul. Le voi folosi și eu, în mare măsură, pentru a nu rătăci prea mult în oceanul deschis de textul ascetului siriac.
În prefață, la pag. 11, Părintele Stăniloae scrie:
Dar o rezumare satisfăcătoare a operei sfântului Isaac este greu de înfăptuit.
Aproape fiecare rând din ea este un fulger
care pune în lumină adâncimi bogate de gânduri și viață
care se cer pe larg expuse și comentate.
Așa stînd lucrurile, în mod fatal suntem siliți să ne limităm la câteva considerații foarte schematice avînd rolul nu atât de a expune miezul lucrării (așa ceva se face doar lucrînd temeinic ogorul cărții, de către fiecare în parte) cât de a aminti unele conținuturi care pot contura ipoteza noastră - că avem de-a face cu o psihologie foarte specială, a omului duhovnicesc. Psihologie, iar nu altceva! Totuși, una altoită și astfel, transfigurată, cu Harul lui Hristos.
Sfântul scrie, așadar, despre liniște, smerenie, rugăciune, simțire, despre iubirea celui dăruit/abandonat prin propria voință lui Hristos.
Liniștea omoară simțirile din afară și trezește pe cele dinlăuntru. (Cuvântul LXXXV)
În lucrarea liniștii participă în modul cel mai intens simțirile interioare.
Un travaliu care solicită psihismul omului la maxim? O concentrare fără egal, pe care o pot aproxima oarecum doar stările patologice extreme sau actele din activitatea creativă de excepție? Despre așa ceva să fie vorba, oare?
Cred că ar fi o greșeală să credem că nebunia sau creația sunt aceeași condiție a sufletului ca liniștirea! Părintele Stăniloae și Sfântul Isaac ne sar imediat în ajutor pentru a opera distincția dintre aceste tipuri radical deosebite ale intensității și ordinii vieții psihice: "...prin Duhul, mai bine zis așa de mult prin Duhul, că omul nu mai simte nici o grijă, nu mai face nici un efort pentru menținerea acestei stări." - scrie Părintele D.S. Și imediat adaugă: "Aceste simțiri, sau mai bine zis, Duhul Sfânt prin ele, sesizează la culme adâncurile lui Dumnezeu."... (pag. 8, op. cit.)
Cum se ajunge la liniște, la această condiție cu totul excepțională a vieții omenești? Ne-o spun toate cărțile asceților... Găsim și aici descrisă aceeași cale: pe de o parte prin curățirea de patimi, pe de altă parte prin rugăciune neîncetată, acestea fiind la rândul lor indisolubil legate. Căci mai ales prin rugăciune se îndepărtează omul de patimi sau uită de ele. (pag. 9, ibid.)
Deci la limanul liniștii se ajunge călătorind cu bărbăție pe marea aspră a nevoințelor sau practicînd o cățărare extrem de tenace spre piscuri tot mai înalte ori o scufundare în adâncuri...
Nu este așadar o încremenire, o stagnare într-un gol neutru, ci "o mișcare" a sufletului sau, poate, mai exact o călătorie aventuroasă prin mișcări cu o dinamică extrem de specială, care aduce nenumărate schimbări ale sufletului după asemănarea luminoasă cu Soarele dumnezeiesc.
|