Citat:
În prealabil postat de costel
Parintele Coman spunea ca prin aceste cereri de la noi - sa hranim pe cel flamand, sa cercetem pe cel in temnita ... se arata cat de putin ne cere Dumnezeu ca sa ne mantuim. Si spune in continuare ca atunci cand vom vedea ca am fi putut sa castigam raiul cu foarte putin efort, judecata devine infricosatoare. Si e adevarat ca este infricosator sa vezi ca ai pierdut raiul pentru ca nu ai dat o paine celui flamand, un pahar cu apa celui insetat sau o haina celui lipsit.
|
Ieșeam odată de la un curs cu Părintele Coman. Țin minte că, dezvoltînd tema Împărăției lui Dumnezeu, a ajuns purtat de varii asocieri la tema rugăciunii. E cunoscut faptul că P. Coman îndrăgește rugăciunea inimii, că are mare admirație pentru călugării isihaști, că a stăruit toată viața cu îndemnul către studenți să deprindă trainic lucrarea rugăciunii.
Și astfel, purtați de nesațul discuției despre rugăciune, ne-am trezit printre mașini, câțiva studenți, cu Părintele ascultînd, răspunzînd la întrebări, învățînd... O, Doamne, cât era de frumos timpul petrecut atunci...
Deodată, așa cum se întâmplă frecvent împrejurul Facultății, câțiva cerșetori au năvălit peste noi. Au intrat de-a dreptul între noi și Părintele, sfârtecînd discuția, stopînd parcă tot rodul care se adunase în dezbaterea noastră înfocată și îndrăgostită...
L-am văzut pe Părintele oprindu-se brusc și, parcă, o clipă, mi-a părut că îi văd pe chip un nor mare... O sclipire de mânie în privire... A ezitat o clipă, apoi, uitîndu-se adînc în ochii cerșetorilor, i-a muștruluit zdravăn. Pentru repezeală, pentru lipsa de bun simț, pentru datul buzna ....
Eu eram tare contrariat, sfâșiat între discuția care îmi era tare dragă și de care aveam mare nevoie, și intervenția brutală a sărmanilor oameni (îmi amintesc îndeosebi de o mamă cu 3 copii mici), care, însă, se cerea întâmpinată cumva, fiind un apel la milostenie...
Apoi Părintele a tăcut, parcă tras de un duh statornic și puternic, a părut pur și simplu că nu mai e printre noi și, cu mișcări lente, moi, cu chipul frumos luminat, a deșertat tot ce avea prin buzunare.... Tot, fiecaer buzunar a fost scutrat, întors pe dos, hârtie cu hârtie, până la ultimul bănuț.
Cu umilință și cu bucurie le-a dat tot și apoi i-a dojenit blând, povățuindu-i să nu se mai repeadă așa, să aibă puțină răbdare și încredere, iar nu disperare. I-a binecuvântat și a plecat.
Îmi amintesc și azi cu multă emoție acea întâmplare din stradă, unde gândul la rugăciune a fost spălat de fapta bucuriei milosteniei.
Dumnezeu să îl ocrotească și să îl întărească pe Părintele Profesor Coman!