[cristiboss56]

Astăzi se împlinesc 10 ani de la trecerea din această viaţă în veşnicie a vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist. Cel de-al cincilea Patriarh al României s-a aflat în această demnitate între anii 1986 şi 2007. Atunci când a fost întronizat patriarh afirma în cuvântul său: „Socotesc ca pe o înaltă datorie ce îmi stă în faţă, la începutul noii mele slujiri, hotărârea de a păşi statornic, împreună cu ierarhii, slujitorii şi credincioşii Bisericii Ortodoxe Române, pe acelaşi drum al înaintaşilor şi de a continua, cu noi împliniri, lucrarea lor pilduitoare, împletind armonios firul vieţii noastre bisericeşti cu firul vieţii neamului nostru, cu convingerea că acestea se desprind din acelaşi caier al fiinţării noastre creştine şi româneşti~. Timp de peste două decenii a împlinit acest cuvânt de început al noii slujiri având tot timpul înainte statornicia în credinţa strămoşească a neamului românesc.
Născut în Moldova Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, în ţinutul Botoşanilor, la 7 februarie 1915, în satul Tocileni, Patriarhul Teoctist şi-a dedicat întreaga sa viaţă slujirii lui Dumnezeu şi Bisericii. Într-un interviu pe care l-am realizat cu Preafericirea Sa la Mănăstirea Vorona în data de 7 septembrie 2005, mărturisea despre locurile natale: „Puritatea și frumusețea negrăită a satului meu mi-au rămas model de lucrare creștină. La biserică se mergea în mod firesc, dintr-o nevoie care izvora în mod natural din sufletele noastre. Momentele cele mai vii ale copilăriei mele le păstrez în ambianța satului meu de poveste, alături de tovarășii de joacă, de vecini și scumpa mea familie de care mă leagă și astăzi fire nevăzute. (…) Un sat aidoma unei mănăstiri, unde, deși existau familii, era o adevărată mănăstire unde se păstrau legile morale foarte frumos: plângeau împreună, se îndurerau împreună când murea cineva, dar se și bucurau împreună. Satul constituia un stup de virtuți, de frumuseți morale și de datini foarte frumoase. L-am prețuit și îl voi prețui întotdeauna. (…) Cum am spus, satul acesta rămâne pentru mine imaginea ideală a unei comunități creștine, trăind valorile căsătoriei, ale familiei”.
Drumul cel lung
Intrând de la începutul adolescenţei în ascultare de frate la Schitul Sihăstria Voronei, şi-a închinat viaţa timp de aproape opt decenii nevoinței monahale. Despre primii paşi în drumul desă*vârşirii duhovniceşti a vieţuirii călugăreşti, în acelaşi interviu Patriarhul Teoctist mărturisea: „E cu neputință de exprimat însemnătatea acelui moment din 1928, din Duminica Tomei, când am ajuns, după un drum destul de anevoios și necunoscut geografic, direct până la această mănăstire (Vorona), unde însă nu se primeau minori. Din acest motiv, deși era la apusul soarelui, a trebuit să continuăm drumul repede, încă patru kilometri, până la schit (Sihăstria Voronei), unde ne-a primit sfântul părinte Ghedeon Verenciuc și unde am rămas apoi până când am fost repartizat la ascultare aici, la mănăstirea mare. Însemnătatea acestui fapt a fost covârșitoare pentru un adolescent la 14 ani neîmpliniți, care s-a avântat la un astfel de drum. De aceea este și greu de exprimat prețuirea momentului, pentru că, iată, drumul acela de atunci ne conduce acum, aici, după atâtea decenii”.
Drumul său în ierarhia Bisericii a început cu hirotonia întru ierodiacon de către arhiereul Ilarion Băcăoanul, în Biserica Precista din Roman, moment despre care îşi amintea în acelaşi interviu: „M-a impresionat figura Prea*sfințitului Ilarion, care era înalt, voinic. După săvârșirea ritualului diaconiei, am mers acasă împreună, ca să-mi scrie confirmarea pe adresă, cum că în ziua de cutare am fost hirotonit. Și acasă, la chilia lui din incinta Episcopiei, în dreapta, el avea două camere. Camera din dreapta, unde am intrat noi, era caldă, soba fiind aprinsă, căci era iarnă, era luna lui ianuarie (1937). Și el îi zice părintelui director: «Părinte director, să servim cu o cafea!» Și el se pleacă - era voinic -, se pleacă la sobă cu ibricul, la focul care era acolo pregătind cafeaua. În sfârșit, a luat ceșcuța, a pus-o pe masă - eu, venit de la mănăstire, stând cu multă sfială - și i-a spus directorului seminarului: «Măi Vlade, măi, trebuie să-i dăm o cafea, că acesta are să ajungă om mare! Nu vezi că-i seminarist și e la Ghenadie, la Bistrița!…» - Ghenadie fiind starețul de la Bistrița, o personalitate în rândul stareților din vremea aceea, căci altfel era măsurată personalitatea decât acum”.
S-a îngrijit de împlinirea nevoilor spirituale ale credincioşilor
A urmat hirotonia în ieromonah la 25 martie 1945, după care cea în treapta de arhiereu, la 5 martie 1950. În această demnitate a slujit Biserica vreme de 57 de ani, mai întâi ca Episcop-vicar, apoi din 1962 Episcop al Eparhiei Aradului, din1973 Mitropolit al Olteniei, iar din 1977 Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, ajungând Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române în anul 1986 şi păstorind până în anul 2007. Ca întâistătător, s-a îngrijit de împlinirea nevoilor spirituale ale credincioşilor români din ţară şi străinătate. În toată perioada de slujire a Bisericii, Patriarhul Teoctist a desfăşurat o activitate statornică de slujire liturgică, predicatorială, a scrisului bisericesc şi de gospodărire a instituţiilor şi eparhiilor încredinţate spre păstorire.
Actualul Patriarh al României, Preafericitul Părinte Daniel, mărturiseşte despre activitatea înaintaşului său: „După anul 1990, Părintele Patriarh Teoctist a folosit libertatea pentru a urma tradiţiei româneşti privind prezenţa activă a Bisericii în societate. A răspândit lumină şi speranţă prin multele biserici construite din temelie, prin multe canonizări de sfinţi români, prin reintroducerea religiei în şcolile publice, prin reactivarea asistenţei religioase a preoţilor de caritate în unităţile militare, în spitale şi în penitenciare, prin înfiinţarea multor centre social-filantropice pentru persoanele defavorizate, precum şi prin înfiinţarea de cabinete ori centre social-medicale”. Aceste cuvinte ne arată continuitate în misiunea de slujire a Bisericii noastre în demnitatea de patriarh, mai ales când vedem că dorinţa atât de mare a vrednicului de pomenire Părinte Patriarh Teoctist de a se construi în Bucureşti o Catedrală reprezentativă pentru Ortodoxia românească prinde viaţă prin lucrarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, care împlineşte visul patriarhilor României de a avea în Capitală o Catedrală Naţională.