Citat:
În prealabil postat de Annyta
Îți mulțumesc că ai spart gheața! Mă gândesc acum la fiul cel mare, care fiind tot timpul în brațele Tatălui, nu a reușit însă să se împărtășească din dragostea Tatălui, căci nu i-a înțeles bucuria acestuia pentru fiul cel mic, rătăcitor, care s-a întors acasă, la El.
Oare noi cum suntem?
|
Pentru că alții, probabil, muncesc acum, sau nu au acces la calculator :-) m-am hotărât să continui eu cu un răspuns... sper să nu se amuze nimeni că "eu centrez, eu dau cu capul"...
Eu mă asemăn mai mult cu fiul cel mic, atât în momentul plecării de acasă, în lumea cea largă, dar și în momentele regăsirii drumului spre casă și a brațelor părintești!
Oare s-ar putea continua parabola? În sensul că fiul întors acasă să devină un fiu mai mare, însă conștient de măreția faptului de a fi tot timpul
acasă?