Citat:
În prealabil postat de MariS_
Ce loc ocupa Hristos in inima mea? Pai, draga domnisoara Laura, ca Domnul Hristos sa poata ocupa un loc in inima mea mai intai ar trebui ca locul sa fie gol, ca nu poti sa primesti pe cineva intr-o camera ticsita. Hai sa vedem daca gasim o camera goala. Ia uitati aici e camera plina, e plina cu mandria mea, e grasa si voinica mandria mea, nu mai are mult si da in trufie. Dincoace e alta camaruta tot plina, da' e plina de stiinta mea. Da, e cam mica ea da' e ticsita. Asta de aici e camaruta cu pasiuni, iar astalalta e camera mare cu prostie. Pe asta n-o prea arat ca nu ma lasa mandria. Ei, vedeti dragii mei, unde pot eu sa primesc pe Domnul nostru cand toate camerele sufletului sunt pline ochi cu ale mele. Sa le dau afara? Asta imi sugerati? Da' voi ati facut asa? Da? Pai, hai sa v- ascult, sa dau afara macar dintr-o camera. Din care camera? A, din prima, adica mandria? Pai, cum sa dau eu mandria afara, ca nu se da dusa nici legata? Voi ati reusit? Da, bravo, da' uite ca io nu poci. Sa dau stiinta afara? Da, si p-asta ati reusit s-o scoateti? Bravo voua, da' io nici p-asta nu poci. A, cu pasiunile nici nu mai ma sfatuiti ca ati prins refrenul cu nu poci si atunci imi ziceti direct sa dau prostia afara, da? Ei, prostia as da-o eu, si inca cadou, da' nu mi-o primeste nima. Si mai stau eu asa si ma cuget (in camera mare, binenteles): da' daca dau prostia afara tot ramane mandria si oare Domnul nostru cel smerit o vrea sa stea impreuna cu mandria mea in suflet? Cred ca nu. Mai degraba ar sta cu prostia decat cu mandria. Asa ca la ce folos sa scot prostia daca raman cu mandria? Da, iaca tot ma bucur ca voi ati reusit.
Har, smerenie si jertfa de sine.
|
In urma cu 3 ani, vazand Bunul Dumnezeu ca eu nu prea ma simt sa golesc camarile mele si sa fac loc Lui, m-a adus aici pe meleaguri straine. Pe atunci nu mi-am dat seama de asta. Si prima incercare pe care Domnul mi-a dat-o a fost sa imi doboare mandria. Aveam o mandrie de sine atat de mare ca era cat camera ta mare din postarea ta. Si , la inceput, fara voia mea ci pentru ca nu am avut incotro , a trebuit sa scot mandria afara. Atunci am simtit cea mai mare durere a sufletului, nici nu pot exprima suferinta mea de atunci. Ganduri de genul: cum tu, marea directoare acum esti nimic? cum tu, marea desteapta acum nu reprezinti nimic? cum tu marea si extraordinara fiinta acum esti tratata ca ultimul om? si vreo 3 luni sufletul meu s-a tanguit si a plans, a suferit , ce sa-ti explic , nu pot sa explic in cuvinte. Faceam cele mai de jos munci plangand in suflet ce am ajuns. Dar , dupa un timp, a venit dorul de Dumnezeu. Si sufletul meu a inceput cu sete sa caute pe Dumnezeu. Si Domnul a sarit repede in sprijinul meu. Si atunci am realizat ce mare mila a avut Domnul de mine.
Dar..... exista un prolog. Cand m-am intors in camera mea mare, bucuroasa ca am scapat de mandrie, sa fac curatenie , sa fac loc Domnului meu, intr-un colt, ghemuit, chircit, cine era? o mandrie mica, speriata, dar era.
Morala mea: mandria are multe fatete. Lupta e grea.
Dar am invatat ceva: cu truda, cu nevointa am speranta ca voi scapa.
PS.Minunate postarile tale.