Citat:
În prealabil postat de dobrin7m
In urma cu 3 ani, vazand Bunul Dumnezeu ca eu nu prea ma simt sa golesc camarile mele si sa fac loc Lui, m-a adus aici pe meleaguri straine. Pe atunci nu mi-am dat seama de asta. Si prima incercare pe care Domnul mi-a dat-o a fost sa imi doboare mandria. Aveam o mandrie de sine atat de mare ca era cat camera ta mare din postarea ta. Si , la inceput, fara voia mea ci pentru ca nu am avut incotro , a trebuit sa scot mandria afara. Atunci am simtit cea mai mare durere a sufletului, nici nu pot exprima suferinta mea de atunci. Ganduri de genul: cum tu, marea directoare acum esti nimic? cum tu, marea desteapta acum nu reprezinti nimic? cum tu marea si extraordinara fiinta acum esti tratata ca ultimul om? si vreo 3 luni sufletul meu s-a tanguit si a plans, a suferit , ce sa-ti explic , nu pot sa explic in cuvinte. Faceam cele mai de jos munci plangand in suflet ce am ajuns. Dar , dupa un timp, a venit dorul de Dumnezeu. Si sufletul meu a inceput cu sete sa caute pe Dumnezeu. Si Domnul a sarit repede in sprijinul meu. Si atunci am realizat ce mare mila a avut Domnul de mine.
Dar..... exista un prolog. Cand m-am intors in camera mea mare, bucuroasa ca am scapat de mandrie, sa fac curatenie , sa fac loc Domnului meu, intr-un colt, ghemuit, chircit, cine era? o mandrie mica, speriata, dar era.
Morala mea: mandria are multe fatete. Lupta e grea.
Dar am invatat ceva: cu truda, cu nevointa am speranta ca voi scapa.
|
Da, draga sora, asa este, cel mai greu de dat afara e mandria, si nu o poti da decat dupa ce te da pe tine lumea mai intai afara. Vorbesc de mireni, de oameni obisnuiti, nu de calugari si mari nevoitori.
Delia draga, eu am cel mai mult de invatat de la voi, caci eu ma regasesc in minunatele si profundele versuri pe care le-ai scris in postarea ta. Multumesc mult.
„Mi-s petec nou pe vechile blesteme:
mă doare Dumnezeu, și-L dor și eu,
și ne durem de- atît amar de vreme,
mereu străini și logodiți mereu.
…"
Un tanar il intreaba pe avva al sau, batran si orb, de ce se duce in sufletul sau asa mare lupta si de ce nu simte ca inainteza si el macar putin. Si avva ii raspunde: - du-te si inhama caii la caruta ca tre' sa mergem pana la schitul vecin. Dar avva scosese inainte, fara ca tanarul sa observe, oistea carutei si a pus-o in spate, ascunsa sub un coviltir. Tanarul, neexperimentat, lega cum se pricepu si el caii direct de caruta, apoi se urcara si o pornira la drum. Numai ca lipsind oistea caii trageau care incotro incat putin a fost sa nu se rastoarne in santul de langa drum. Atunci batranul spuse sa opreasca si-l intreba pe tanar ce se intampla. Tanarul nedumerit raspunse ca nu stie, dar simte ca lipseste ceva la caruta. Batranul zise - cauta sub coviltir si vezi ce lipseste. Cand se uita sub coviltir vazu crucea oisti, cea care lipsea carutei. Zise batranul - pune oistea la locul ei si apoi inhama din nou caii. Zis si facut apoi plecara din nou spre schit. De data asta caruta mergea drept si caii nu mai zdruncinau caruta, ba chiar pareau ca nici nu mai simt oboseala. Zise batranul - vezi, daca n-avea cruce caruta cum fiecare cal tragea in alta parte si zdruncinau si caruta, de puteau omori si pe netotul ce tinea haturile? Asa dragul meu, si sufletul are trei puteri: puterea ratiunii, puterea afectelor si puterea vointei, plus martorul pus de Dumnezeu in noi, constiinta. Dar in sufletul omului se duc doua mari batalii, una intre afecte si ratiune si alta intre vointa si constiinta. Doar
crucea le impaca si le da o directie buna. Da' ce semnifica crucea, avvo? - intreba tanarul. Crucea, fiule, e sa te pui in slujba altora. Domnul Hristos, Mantuitorul nostru drag, S-a pus pe Sine in slujba tuturora si noi suntem datori sa facem la fel.
Iertare daca nu v-a placut.
Har, smerenie si jertfa de sine.