Subscriu.
Pravila insa, eu stiu ca se face acasa, in "camara" personala, nu pe strada... (Amestecul dintre duhul rugaciunii si cele lumesti, inevitabile pe strada sau la serviciu, aduc deseori un aer nauc, absent si dezorientat, savarsitorului... Ma abtin cu greu sa nu zic ca vad niscaiva apropiere de patologie, fie si minimala... Cu atat mai mult cu cat e vorba de un incepator, iar nu de un batran imbunatatit...)
Adeseori duhovnicii, din cat am cunoscut, recomanda chiar si la rugaciunea lui Iisus sa folosim forma prescurtata "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma!", repetind in soapta sau in gand, atat cat ne permit puterile si situatia. (Atentie insa, la ...neatentie! Concentrat pe rugaciune, era sa patesc de cateva ori ba o trecere prin zone interzise, ba o ciocnire cu o masina, cu un pieton etc. Pe strada si la serviciu avem deseori nevoie de atentie externa, conform situatiei concrete de viata.)

Cea mai buna forma de rugaciune deasa am gasit-o la Parintele Rafail (Noica): sa incepem orice gand cu "Doamne" si astfel gandul nostru devine (cu totul adevarat in timp, prin nevointa si har) rugaciune!... Si ne rugam permanent!

Doamne ajuta!

P.S. Sunt inca nelamurit asupra a ceea ce am auzit numindu-se, de catre o sora de pe forum, ca fiind "rugaciune compulsiva" sau a ma ruga sub impulsul unei constringeri ascunse, pesemne izvorata din conflicte inconstiente, din reprimari si alte fenomene tainice, neduhovnicesti, care rugaciune, sugera sora, nu-i deloc a Duhului cat a nevrotismului personal. Sunt nelamurit din multe motive, insa tind sa cred ca precizarea e valoroasa, ipoteza fiind: ne mintim pe noi insine atunci cand, in loc sa abordam pe cai sanatoase disfunctiile personale (aici e treaba de duhovnic sau, uneori, de psihoterapie sau pur si simplu de curajul de a trai), ne prefacem cu o autoinselare uimitoare ca ne rugam... Ma preocupa aceasta fina distinctie intre rugaciune si mima ei nevrotica. Cred ca am patit-o si eu, oho...
Dar poate ca nu-i rau nici asa, cu mima, in lipsa de altrernative, ce sa zic...