[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de iustin10

Nu pe cale logica cunoastem ca toate lucrurile au un Creator .

Ba da, şi anume deducem.
Din observaţiile asupra vieţii naturale, omul cugetător deduce că măreţia naturii, a Cosmosului, legile toate, inclusiv organizarea microscopică a lumii SUNT OPERA UNUI CREATOR.
Această cunoaştere, fie ea şi incompletă, poartă un nume în Teologie: Revelaţia (cunoaşterea) naturală.
E insuficientă, ziceam, deoarece din ea omul poate şti doar atât: că Dumnezeu este, anume Fiinţă cu putere veşnică, creatoare, despre a cărei putere şi măreţie glăsuieşte întreaga Zidire.

"Cerurile spun mărirea lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria" (Ps. 18, 1)
*
"Pentru că ceea ce este cunoscut despre Dumnezeu este vădit între ei, căci Dumnezeu le-a arătat lor. Într-adevăr, însuşirile Lui cele nevăzute, puterea Lui cea veşnică şi Dumnezeirea Lui se văd, prin cugetare, din făpturi, de la zidirea lumii..." (Rm 1, 19-20)
*
"Universul mă încurcă şi nu pot gândi măcar
că poate exista ceasul fără un ceasornicar". (Voltaire)

P.S. Eu am dedus că există Dumnezeu (şi apoi am dorit să Îl cunosc) studiind foarte adînc biologia, cândva, un mare număr de ani, aproape zi şi noapte încontinuu. Pot să spun azi că atunci am trăit o adevărată asceză, devorat de nevoia şi de frumuseţea sentimentului inegalabil de a înţelege viul, în special viul organismului omenesc. Nu am studiat pentru examene, ci devorat de pasiune, până la limitele nebuniei sau chiar peste, adeseori...
Nu e nimic deosebit în experienţa mea, au făcut-o mulţi alţii, însă am precizat acest amănunt dintr-un motiv precis: când încă nu ajunsesem la evidenţa miracolului în funcţionarea corpului (cred şi azi că funcţionarea corpului e imposibilă, cu totul imposibilă, fără intervenţie permanentă de Sus), eram ateu. Doar după ce am împins lucrurile foarte departe, după ce m-am dedicat cu totul studiului şi am jertfit practic mare parte din adolescenţa şi tinereţea mea am avut revelaţia Divinului. Simplu, sec, direct, fără înflorituri. Mi s-a impus ca evidenţa cea mai limpede. Vădit. Şi am rămas uimit că peste 20 de ani nu conştientizasem asta cu adevărat...
Deci, concluzia: ateii gândesc, caută, cercetează DOAR CÂT LE E COMOD. Ei suferă, cred, de superficialitatea cugetării, de trândăvie şi interese meschine (diplome, premii, joburi etc.) şi se pripesc să tragă concluzii generale şi definitive pe seama unor cugetări şi cercetări firave, incomplete. Doar dacă munca cercetării atinge extremul, doar dacă pasiunea devine convivă cu obsesionalitatea şi alte forme apropiate de nebunie, doar atunci se produce zdrobirea carcasei de prejudecăţi, lene şi ignoranţă şi se înfiripă Lumina sau măcar presimţirea Ei, mai corect spus.
Judecata superficială a ateilor, aşadar, pripeala lor, are două ieşiri: a) trece la treabă serioasă, cu dedicare totală, caz în care vor deveni credincioşi; b) eşuează comod în părelnicie eronată şi, din păcate, cum bine zice Mihnea, în nebunie. Deşi o logică oarecare există pe parcurs. Însă e doar logica delirului... Strânsă dar insuficientă... Mereu pe lângă arătură.