În prealabil postat de cezar_ioan
Ca și "Personalitatea" ori, bunăoară, "Mântuirea", termenul "Atenție" ridică din capul locului o dilemă: cum vom vorbi în mod obiectiv, generalizînd și abstractizînd (sau mai degrabă în ordine inversă), despre un fenomen al cărui sens e roditor doar ca act concret, subiectiv, strict personal?
O dilemă asemănătoare avem de înfruntat și când vorbim despre "eu", "conștient", "subconștient", "păcat", "mândrie", "smerenie", "bucurie" ș.a.m.d.
Toți termenii prin care noi dorim să desemnăm o manifestare sau alta a vieții sufletești se lovesc de aceeași piedică: vorbim "despre" când, de fapt, deja suntem conținuți înlăuntrul fenomenului dezbătut. Și uneori, numindu-l, el își ia, spontan, zborul... Spre continua împrospătare a conștiinței noastre....
Acest frumos obstacol face parte, cred, din darurile lui Dumnezeu pentru om!
Am voit să propun acest subiect deoarece ieri, într-o discuție cu un bun prieten (Tudor), am fost întrebat: "Cum să fiu, concomitent, atent la: lumea din jur, lumea mea interioară și totodată la Dumnezeu? Că-mi e tare greu... Uneori sunt atent la lucruri dar nu mai sunt atent la mine și la Domnul, alteori sunt atent la un gând sau la o emoție însă dau cu capul în ușă, alteori sunt atent la Domnul, rugîndu-mă, dar mă împiedic de oameni pe stradă... Cum să fac, oare? Deși, îmi dau seama, am început să pun uneori întrebări prea grele pentru un singur om..." - Voi întreba, în acest caz, pe forum - am replicat eu.
Un monah, a continuat Tudor, e un om care, dacă înțeleg bine, a unit printre altele și orientările atenției într-o singură "poiană". Când șarpele vine să fure mărul de aur, a continuat el, imaginînd cu larga mea încurajare decorul, se oprește în ierburi; pentru că ele sunt dintr-odată săbii tăioase, prin harul atras de rugător. Dar dacă omul uită să se lege de Dumnezeu prin rugăciune, șarpele trece ușor printre gânduri și printre alte plante sufletești și pătrunde în lumina poieniței, iar noi credem atunci că e o floare de-a noastră, nu știu cum devine posibil asta, iar noi o primim bucuroși și ne tot minunăm de ea. Dar nu-i așa! Ci e doar o păcăleală, pentru că nu am fost atenți la toate câte ni se-întâmplă deodată. Alegem înainte să avem toate datele problemei, nu-i așa?
Un monah poate lucra toată viața unimea atențiilor (că sunt măcar trei) și dacă reușește să învețe ceva, atunci el devine gheron prin nevoință și har, nu-i așa?
Frumoasa (cred) și neașteptata dilemă pe care mi-a expus-o Tudor, iată o propun spre dezbatere aici: Avem nevoie să fim atenți la trei deodată? Dacă da, ce ne împiedică s-o facem? Și cum putem să aducem în comuniune, concomitent sau, mă rog, cât mai frecvent, atenția externă cu atenția internă și cu atenția la Dumnezeu?
Sau, poate, m-am pripit să dau prea multă atenție unor copilării?...
P.S. Am ales să propun subiectul la secțiunea "Pocăința" întrucât pocăință fără strunirea atenției nu prea văd să se poată desfășura. De fapt, în afara atenției toate merg strâmb (sau nu?) în planul conștient al omului, presupun.
|