[sergey]

Îl vizitau pe părinte multe persoane să le citească rugăciuni. Veneau din Siberia, din partea nordică, de la Moscova, nişte femei demonizate din oraşul Solikamsk. Bineînţeles că veneau de câteva ori să le citească rugăciunile.

Îmi amintesc de Eugenia de la Moscova. Atunci când aceasta începuseră să-l frecventeze, eu încă nu veneam la părinte. Dar oamenii povestesc, că atunci când venea, tremura toată, ţinea gura deschisă şi ţinea cana în acest fel, pentru că din gură îi curgea continuu spumă cu salivă. Şi când cana se umplea, o vărsa. În această stare veniseră la părintele Nicolae, fiind îmbrăcată chiar şi în halat. Probabil că demonul nu-i permitea, dar aceasta a reuşit să se smulgă.

Atunci încă când am cunoscut-o, când am văzut-o, aceasta era deja normală. În general era o femeie normală. Putea chiar să şi citească în biserică, de exemplu Canoanele,
Rânduiala de rugăciune. La Împărtăşanie mergea singură, pentru că părintele le-a omorât demonilor puterea.

Reporterul:

Maică, dar de ce venea această Eugenia atât de departe, tocmai din Moscova? Ştim că şi în Lavră se citesc rugăciuni pentru izgonirea demonizaţilor.

Eugenia zicea, fiind întrebată, de ce vine tocmai aici, zicea că „acolo nu se ocupă nimeni de ea”. Nimeni nu-i citea rugăciunile de izgonire a diavolilor pentru că erau mulţi şi putere mare.
Zicea că a zburat, că au purtat-o, a zis că locuia la Moscova, la etajul 3 sau 4, şi cică ieşea pe balcon şi diavolii o aşezau pe pământ. Atât de puternici erau.

Reporterul:

O coborau…

Da, zicea că zburau.

Spunea că atunci când mergea la magazin, îi demasca pe toţi vânzătorii, pentru că diavolii cunoşteau, ce anume făceau aceştia, şi ziceau.

Iar odată am văzut… Eugenia îşi făcea bagajele să plece acasă şi s-a înclinat în acest fel, iar eu stăteam într-o parte şi-mi adunam bagajele mele, iar necuratul a ieşit din umbră, s-a aşezat lângă ea, şi probabil că a început să se roage, şi am auzit nu ştiu ce descântec al diavolului. Înţelegeţi? Şi Eugenia a început să ţipe îngrozitor. Era înfricoşător să auzi. A început să ţipe îngrozitor şi s-a îndreptat, iar părintele i-a zis: „Gata, gata, nu mai fac aşa”, şi a plecat.

Şi ea ne mustra, că veneam acolo nevrednici. Că aici nu doar muntele, ci fiecare iarbă este sfântă. Şi zicea că-l cinstim mult pe părintele Nicolae. Zicea că nu-l preţuim aşa cum s-ar cuveni, pe deplin.

Şi zicea că izvorul de sub munte va fi pentru părintele Nicolae şi pietrele vor primi chipul părintelui.

Atunci când m-am dus prima dată [m-am dus – nu se intelege unde], luaserăm deja [prima piatra, era in aceasta stare, piatra era gri] , era gri, iar chipul său era luminos.

Mânca o singură dată pe zi. Nu avea cu ce să se îmbrace. Noi îi spălam de câteva ori hainele în baie. Avea haine rele, căciula era subţire, la fel şi paltonul, purta pâsle. Bineînţeles că era deja bătrânel, iar toţi bănuţii îi investea în biserică.

L-am întrebat de ce procedează în acest fel cu banii. Părintele a spus, că dacă nu va proceda în acest fel, impozitele sunt foarte mari şi biserica va fi închisă, şi atunci cine va înmormânta oamenii, cine îi va boteza.

Părintele nu a fost niciodată în concediu în timpul vieţii. Zicea că ce se va întâmpla, dacă el va pleca în concediu, iar aici va deceda cineva şi va fi înmormântat fără preot sau altceva se va întâmpla.

Uneori zicea: mergem, iar acea femeie spune: „Părintele acesta este deosebit”. Mama i-a răspuns: Cum aşa?

Femeia nu ştia, că discută cu fiica. I-a răspuns: E un părinte obişnuit ca toţi ceilalţi.

Şi femeia i-a răspuns: Nu, nu, este un părinte deosebit.

– Păi, de ce este deosebit, este la fel ca ceilalţi.

– Nu. Când veniserăm prima dată, am văzut de-asupra bisericii un bătrânel în aer de-asupra bisericii. Iar atunci când am intrat în biserică am văzut, că acel bătrânel slujea.

Nina VOROŞILOVA

I-am cerut binecuvântare, părintele m-a binecuvântat. Am ieşit după gard şi am vrut să mai văd biserica.

M-am rugat, iar în acest timp a ieşit părintele din biserică, a făcut câţiva paşi şi a început…. Dumnezeu i-a arătat.. s-a ridicat, s-a ridicat. Iar haina i se desfăşura, desfăşura. Barba se desfasura de la vant. Probabil vantul era puternic acolo sus. Dumnezeu să-l odihnească în împărăţia Sa!

Părintele ne-a binecuvântat şi atunci când ne pregăteam să plecăm acasă, ne-a spus, să mai aşteptăm puţin, s-a aşezat cu noi la masă, am discutat. Şi i-am spus că ne este frică să nu întârziem. Părintele însă a zis că nu vom întârzia pentru că am să vă binecuvântez.

Şi părintele ne binecuvânta şi chiar nu întârziam.

Atunci când binecuvânta masa, toţi ne săturam şi pe masă mai rămâneau bucate. Şi toţi se mirau.

Părintele răspundea tuturor. Era accesibil tuturor. Era foarte bun şi se străduia să-i ajute pe toţi. Dacă ar fi putut i-ar fi acoperit pe toţi cu aripile sale şi i-ar fi ajutat.

Veneau uneori şi necredincioşi şi tot felul de beţivi, să ceară bani. Şi dacă părintele era afară sau dacă aceşti se băgau în cameră, părintele începea să discute cu fiecare dintre ei, şi cu cei mari şi cu cei mici, cu fiecare. Umbla pe jos. Niciodată nu fusese în concediu.

Mama îl invita să treacă pe la noi, şi dacă se întâmpla să vină, părintele stătea doar o noapte şi pleca. Pleca ca nu cumva să-l cheme cineva la vreun bolnav, ca nu cumva bolnavul să moară şi păcatele să cadă asupra părintelui.

O bătrânică a povestit un caz interesant. Bătrânica spunea că părintele i-a povestit aceste lucruri. Se spune că într-o iarnă părintele mergea cu Sfintele Daruri la un bolnav, pe jos, pentru că nu erau alte mijloace de transport şi părintele umbla doar pe jos. Şi din faţă pe cărare venea un câine mare. Şi părintele s-a oprit şi a spus: „Căţeluş, permite-mi să trec că merg cu Sfintele Daruri. Permite-mi să trec”. Şi câinele a trecut în zăpadă. Părintele a trecut şi a privit înapoi, iar câinele i s-a închinat.

Îmi amintesc că veniseră odată la el un bărbat foarte bolnav. I-a spus părintelui că medicii au refuzat să-l trateze. Ia spus părintelui că în curând va muri şi a venit la părinte să-l ajute. Părintele i-a răspuns, că nu este profesor şi că bărbatul s-a înşelat. Bărbatul i-a răspuns că a auzit, că părintele i-a ajutat pe mulţi şi că îl poate vindeca. Părintele i-a răspuns că nu poate să-l vindece şi că imediat ce se va deschide biserica se vor duce împreună şi se vor ruga, iar Dumnezeu va hotărî. Părintele i-a propus să locuiască o perioadă de timp la el.

Bărbatul a stat cu părintele, a băut ceaiuri din ierburile pe care i le-a recomandat părintele şi peste ceva timp a simţit că se simte mai bine, a început să se vindece. În timp ce ne întorceam cu toţii către podul plutitor, acest bărbat îşi exprima nedumerirea, zicând: Nu înţeleg nimic, am băut ceaiuri de tot felul de ierburi, am băut şi acest fel de ceai pe care l-am primit de la părintele Nicolae, dar nu m-a ajutat. Acum însă văd că mă simt mai bine, văd că am început să mă vindec.