[Ioana-Andreea]

§„Tu eşti Petru, şi pre această piatră voi zidi Biserica mea, şi porţile iadului nu o vor birui“ (Mat. 16, 18-19),

Dacă vom crede pe papi, textul probează că Sf. Petru şi episcopii Romei, urmaşii săi, au fost aşezaţi de Iisus Hristos ca piatra de temelie a Bisericii şi că Greşala, figurată prin porţile iadului, nu va birui niciodată această
piatră. De aici trag concluzia că ei sunt şefii suverani ai Bisericii. Pentru ca acest raţionament să fie exact ar trebui ca Sf. Petru să fi fost aşezat, mai presus de ceilalţi apostoli, piatră de temelie a Bisericii, şi ca acest privilegiu să nu fi fost unul personal, ci să fi fost trecut şi episcopilor Romei.
Nu e nicidecum aşa.
Mai întâi, Sf. Petru nu a fost numit piatră a Bisericii dându-se de-o parte ceilalţi apostoli. El n-a fost instituit şeful absolut al ei. Despre aceasta vedem o probă în textul Sfântului Pavel citat mai sus, în care apostolul afirmă pozitiv că pietrele de temelie ale Bisericii sunt prorocii şi apostolii, uniţi împreună prin piatra unghiulară care este Iisus Hristos. Nu se poate da Sfantului Petru titlul de piatră a Bisericii fără a forţa înţelesul Sfintelor Scripturi, fără a lovi în iconomia Bisericii şi fără a părăsi datina sobornicească. Iisus Hristos a declarat că el însuşi este piatra prezisă de proroci (Mat. 21, 42; Luca 20, 17-18). Sf. Pavel zice că “Iisus Hristos era piatra“ (1 Cor. 10, 4). Sf. Petru învaţă acelaşi adevăr (1 Petru 2, 7-8). Astfel cea mai mare parte dintre Părinţii Bisericii nu au admis nicidecum jocul de cuvinte ce atribuie ultramontanii noştri lui Iisus Hristos şi nu au aplicat nicidecum sfântului Petru cuvintele: „Şi pre această piatră voi zidi Biserica mea“.
Pentru a se încredinţa cineva că interpretarea lor poate fi cea mai adevărată, e de ajuns să-şi amintească imprejurările în care Iisus Hristos a adresat Sfântului Petru cuvintele de care teologii romani abuzează. El
spusese ucenicilor săi: „Cine-mi zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?“ Ucenicii răspunseră: „Unii zic, că eşti Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul din proroci.” „Dar voi”, răspunse Iisus, „cine-mi ziceţi că
sunt?” Atunci Simon Petru, luând cuvântul, a zis: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu.” Iisus i-a răspuns: „Fericit eşti Simone, fiul lui Iona; căci trup şi sânge nu ţi-au descoperit ţie acestea, ci Tatăl meu carele este
în ceruri; şi Eu zic ţie, că tu eşti Petru, şi pre această piatră voi zidi Biserica mea“ (Mat. 16, 13-19).
Aceste cuvinte nu înseamnă altceva decât: Zic ţie, pe care te-am supranumit Petru pentru tăria credinţei tale, că adevărul pe care l-ai rostit este piatra de temelie a Bisericii şi că înşelăciunea nu o va birui niciodată.
După cum observă Fericitul Augustin, nu s-a zis lui Simon, fiul lui Iona: Tu eşti piatra, ci tu eşti Petru. Cuvintele Fericitului Augustin merită a ne reţine atenţia. El zice: “Nu pe tine, care eşti Petru, ci pe piatra pe care tu ai
mărturisit-o, pe piatra pe care ai recunoscut-o zicând: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu, pe acea piatră voi zidi Biserica mea. Tu te vei zidi pe mine, nu Eu mă voi zidi pe tine. Cei ce voiau a fi zidiţi pe oameni
ziceau: Eu sunt al lui Pavel, eu al lui Apollo, eu al lui Chifa, adică al lui Petru; dar cei ce nu voiau a fi zidiţi pe Petru, ci pe Piatră, ziceau: Eu sunt al lui Hristos.”
În limba franceză, numele dat omului având aceeaşi terminaţie ca şi cel dat lucrului, rezultă o amfibologie ce nu se găseşte nici în limba greacă, nici în limba latină. În aceste limbi numele omului are terminaţie masculină, în
timp ce numele lucrului are terminaţie feminină, ceea ce face mai lesne deosebirea celor două obiecte, pe care o avusese în vedere Iisus Hristos.
Pe lângă aceasta, e lesne de observat în cele două limbi, cu ajutorul pronumelui şi articolului feminin ce preced cuvântul piatra, că cuvintele nu se raportează nicidecum la substantivul masculin, care arată pe om, ci la un
alt obiect. In plus, nu s-a observat indeajuns cuvantul grec pe care latina l-a tradus foarte exact prin cuvantul quia, ce înseamnă fiindcă (fr. parce que). Traducându-l astfel în franţuzeşte, se evită amfibologia asupra căreia se sprijină tot raţionamentul papilor şi a partizanilor lor.
De mai multe ori în Sfintele Scripturi se vorbeşte de piatră într-un mod figurat. Acest cuvânt arată totdeauna pe Iisus Hristos, şi niciodată, direct sau indirect, pe Sf. Petru. Cel mai bun interpret al Scripturii este însăşi
Scriptura. Cu dreptate deci cea mai mare parte a Părinţilor şi a vechilor Dascăli au dat pasajului în chestiune interpretarea ce am arătat noi, raportând cuvantul piatră, de care s-a slujit Mantuitorul, sau la Iisus Hristos, sau la
credinţa în dumnezeirea Sa. Interpretarea are întreitul folos de a fi mai conformă textului, de a se potrivi mai bine cu celelalte pasaje ale Sfintei Scripturi şi de a nu atribui nicicum lui Iisus Hristos un joc de cuvinte puţin
vrednic de El.
Cat pentru micul număr din vechii scriitori care admit acest joc de cuvinte, trebuie să recunoaştem că nici unul dintr-înşii nu a interpretat textul într-un chip priincios suveranităţii papale şi nu au tras din el încheierile
exagerate ale acestui sistem. Aceste încheieri sunt diametral opuse intregii lor doctrine.
Dintre Părinţii cari au dat această interpretare faimosului pasaj Tu eşti Petru, vom numi pe St. Ilarie de Poitiers, Despre Treime, cartea a 6-a; pe Sf. Grigorie de Nissa, Despre venirea Domnului; pe Sf.Amvrozie, cartea a 6-a la cap. 9 din Sf.Luca şi la cap. 2 al Epist. către Efeseni; pe Sf.Ieronim asupra vers. 18 din cap. 16 de la Sf. Matei; pe Sf. Ioan Gură de Aur, Omiliile 55 şi 83, la Matei şi la cap. 1 al Epist. către Galateni; pe Fer.Augustin, Tratatele 7 şi 123 asupra Sf. loan, Cuvântarea a XIII-a asupra cuvintelor Domnului luate de la Sf. Matei, Cartea 1 a Retractărilor; pe Acachie, Omilie rostită la Sinodul din Efes; pe Sf. Chiril al Alexandriei, cartea a IV-a asupra Isaiei, cartea a IV-a despre Treime; pe Sf.Leon I, Cuvântul al 2-lea şi al 3-lea la ridicarea sa la Episcopat, Cuvânt la Schimbarea
la Faţă a Domnului nostru, Cuvântul al 2-lea la praznicul Apostolilor Petru şi Pavel; pe Sf. Grigorie cel Mare, Cartea a 3-a Epist. 33; pe Sf. Ioan Damaschin, Cuvânt la Schimbarea la Faţă a Domnului.
Această interpretare a Părinţilor s-a păstrat în Apus până în epoca când ultramontanismul a fost înălţat ca sistem de către iezuiţi, în secolul al XVI-lea. Pentru a o dovedi, va fi de ajuns a cita: pe Iona d'Orleans, Despre închinarea icoanelor, cartea a 3-a;pe Hincmar de Reims, Opuscul 33; pe papa Nicolae I, Scrisoarea a 6-a către Fotie; pe Odon de Cluny, Cuvâtare despre scaunul Sf. Petru; pe Rupert, cartea a 3-a Despre Sf. Matei şi cartea a 12-a despre Apocalipsă; pe Thoma din Aquino, supliment Q. 25, art. 1; pe Anselm, asupra Cap. 16 din Sf. Matei; pe Eckius, cartea a 2-a despre Întâietatea Sf. Petru; pe Cardinalul de Cusa, Concordance catholique, cart.a 2-a, cap. 13 şi 18.
Este adevărat că Iisus Hristos s-a adresat lui Petru de-a dreptul; însă e de ajuns a citi textul întreg ca să vedem că nu i-a dat prin aceasta un titlu mai presus de ceilalţi apostoli. Într-adevăr, după ce a rostit cuvintele citate
mai sus, Iisus Hristos, adresându-se tot către Petru, a adăugat: