As dori sa ne impartasim din experientele care ne-au marcat , care ne-au placut din discutiile cu parintii din manastiri sau viata de acolo.
Era o vreme cand mergeam mai des la manastiri, si intr-o periaoda de intrebari din viata mea. Am ales sa ma duc la o manastire si sa hotarasc acolo impreuna cu Dumnezeu , atat cat puteam eu sa inteleg si sa fac.
Nu am ajuns la manastirea la care imi propusesem sa ajung , era o zona care nu o cunosteam deloc si am ramas la prima manastire gasita.
Dupa spovedanie, Sfanta Impartasanie, discutii cu parintele si slujba a urmat si masa. La masa m-am asezat unde am apucat si imi asteptam mancarea (cu rabdare in trup cu nerabdare in minte
), cand am vazut ca veneau si restul parintilor la masa, asezandu-se langa mine si in fata mea. ( se lua masa cu parintii, nu separat).
Nu vroiam sa ii deranjez deci ma rezumam la a copia gesturile parintilor, fara intrebari si vorbe. Pana la urma parintele din fata mea a vorbit cu mine, i-am povestit de unde sunt, mi-a zis ca facuse armata acolo si altele, cand eu nedumrit il intreb :
- Parinte putem incepe sa mancam sau il asteptam pe parintele staret?
Eram nedumerit pt ca o parte din monahi incepusera sa manance iar altii asteptau. Iar gandul meu tot la mancare.
Parintele bland, si cu o anumita simpatie ce i-am simtit-o din prima clipa imi raspunse:
-Il asteptam pe parintele staret , trebuie sa vina acum.
Aparu si parintele si dupa o rugaciune scurta si un “clinchet in pahar” incepusem sa mancam si noi restul.
A fost cea mai frumoasa ascultare, pentru un moment am simtit ca ma primisera in obstea lor si cred ca si credeau ca am sa raman.
Am plecat pentru ca simteam ca le tulbur vietuirea, insa imbogatit de momente dragi si uimit de dragostea si usurinta de a ma primi si trata ca pe unul de-al lor.
La manastiri faci destul de des ascultari, dar niciodata nu o traisem si nu o primisem cu atata dragoste.