[HoratiuM]

În prealabil postat de anna21

La aceasta intrebare pot raspunde in multe feluri, voi raspunde totusi cui cuvintele altcuiva.. sper sa ma fac inteleasa.

In acea povestire care cred ca este compusa chiar de catre HoratiuM, se porneste de la urmatoarele premise expuse de Horatiu in alta postare.
Redau:

Eu nu am o pregatire teologica suficienta pt a-ti raspunde punctual la toate problemele ridicate de tine (poate nu o voi avea niciodata), dar voi comenta cateva din lucrurile pe care le-ai scris mai sus si pe care-ti fundamentezi credinta mantuirii in toate culturile - exprimata in acea povestire (daca gresesc.. eu expun aici ceea ce inteleg eu, potrivit puterilor mele):

1. Chiar daca neamurile au Legea inscrisa in inimile lor, aceasta lege nu le asigura mantuirea

etc.

3. Spui că mântuirea vine numai prin Hristos, iar nu prin Lege. Dar, ca de obicei, nu ai sesizat un lucru fundamental în privinţa Legii: Legea este tocmai Dumnezeu Însuşi. Or, cum Legea se raportează, mai degrabă la creatură, căci ea e cea care trebuie să urmeze un imperativ, înseamnă că Legea se referă tocmai la raportul filial al creaturii faţă de Creator. Atunci temelia Legii, deci Legea Însăşi, este Acela Care, în iconomia trinitară, îndeplineşte „funcţia” alterităţii. Adică, Fiul. Adică, Hristos.

Atunci, când spui că mântuirea nu vine prin Lege, cazi nemijlocit în contradicţie prin propriile tale criterii: spui că nimeni nu se poate mântui doar prin Lege, ci doar prin Hristos; or, Legea este tocmai Hristos Care tocmai de aceea şi vine... s-o împlinească!

Singura obiecţie aici ar fi că Legea are un statut diferit în funcţie de perioadele Istoriei: înainte sau după Întrupare? Înainte de Întrupare nu există mântuire „doar” prin Lege pentru simplul şi evidentul motiv că Legea nu fusese încă făcută efectivă şi, prin aceasta, transfigurată şi depăşită (adică nu se săvârşise Întruparea, Învierea şi Înălţarea la Cer). Cu alte cuvinte, atât timp cât Întruparea nu a avut loc, distanţa privativă dintre Lege şi om (a se citi dintre Dumnezeu şi om) nu fusese suprimată. Cât timp această distanţă se menţinea, omul nu ar fi avut şansa, indiferent prin câte eforturi, să ajungă a fi pe potriva sau pe... „măsura” Legii (căci Legea, adică Dumnezeu, este Nemăsuratul prin definiţie...).

Deci, într-adevăr, nu ne mântuim atât timp cât Legea Însăşi nu S-a plinit prin Întrupare, Înviere şi Înălţare; nu pentru că ar fi imposibil (fapt dovedit de unele excepţii: Avraam), ci pentru că Însăşi Legea nu a venit încă pe pământ pentru a revela Legea din (deci pentru a Se revela pe Sine în) inima noastră: „Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile. Nu se va zice: "Uite-o aici!" sau: "Uite-o acolo!" Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.” (Luca 17:21)

Dar, dacă eşti atentă, observi că tot ce scriu aici am spus deja în cele două postări citate de mai înainte.

3. În ce priveşte culturile şi accesul lor sau întemeierea lor pe Lege. Orice cultură a omului — şi lucrul acesta e foarte bine cunoscut de psihanaliză şi de antropologie — se bazează, în primul şi în primul rând, pe cuvânt. Indiferent în ce sens e folosit cuvântul, simplul fapt că există limbaj deja instituie o anumită lege pe care psihanaliza, de pildă, o numeşte legea divizării subiectului; în ea este vorba despre apariţia... conştiinţei înseşi. Cum? Prin separarea noastră de imediatul natural, de „haosul” primordial şi structurarea noastră ca fiinţe cu acces la Logos, deci la sens, deci la o altă ordine decât cea naturală, oarbă. Prezenţa vorbirii articulate ne instituie ca fiinţe cu deschidere la „o altă lume” şi, în speţă, cu deschidere, în ultimă instanţă, chiar la Lege — poţi să înţelegi interpretarea asta într-o cheie similară celei platonice, în sensul că orice multiplu este dat prin „tăietura” ontologică a Legii Care îl instituie şi îl şi reglează. Mai mult, care „fisurează” monolitul obiectului, deschizându-l preluării lui în limbaj, limbaj care, prin definiţie, dezlocuieşte obiectele din „autosuficienţa” lor şi le dedublează redându-le normalităţii, adică posesiei lor de către un subiect. Nu insist aici, e complicat, e nevoie de multe explicaţii, sper să fie cât de cât clar măcar intuitiv ce am spus.

Însă marea surpriză ne-o aduce antropologia. De la Freud, trecem la Durkheim şi Lévi-Strauss şi la mulţi alţii care constată, în cercetările lor etnologice, pe teren, că prohibiţia incestului este o lege universală a întregii umanităţi şi că, indiferent la ce cultură ne-am duce, o s-o găsim sub o formă sau alta ca interdicţie de a lăsa să apară o relaţie de tip sexual sau erotic, reală sau simbolică/arhetipală, între antecesori şi urmaşi.

Ce înseamnă asta? Înseamnă, nici mai mult, nici mai puţin, decât unul dintre modurile determinate, istoric-umane de a se întruchipa Însăşi Legea. În postarea cu nr. 856 am încercat să arăt ce este Legea prin raportare la creatură, cum Se dă Ea creaturii: Legea este diferenţa ontologică dintre Increat şi creat drept condiţie de posibilitate a unităţii lor legitime. Cu alte cuvinte, creatura nu trebuie decreată (redusă, înapoi, la Creator) şi nici creatura nu trebuie să ţintească să şteargă această diferenţă încercând să ia locul Creatorului (gest luciferic).

Or, în incestul parental avem o imagine analoagă gestului luciferic: e ca şi cum fiul şi-ar deveni propriul tată sau fiica, propria mamă, ca şi cum s-ar situa singuri în postura unei „autoîntemeieri”. Or, autoîntemeiat nu e decât Dumnezeu, numai în El nu există nimic altceva înainte de El Însuşi decât El Însuşi. Înţelegi, atunci, în ce condiţii e posibil ca Legea să fie dată, chiar în chipul păstrării diferenţei ontologice, în absolut orice cultură de pe pământ? Fără să mai vorbim că interdicţia incestului este, de fapt, un întreg complex de norme care aduce cu sine o serie întreagă de consecinţe culturale şi de instituţii care toate lucrează pentru punerea în act a acestor imperative. Şi fără să mai spun că o foarte largă majoritate a antropologilor consideră prohibiţia incestului drept legea fondatoare a societăţii umane.

Să mai menţionez că sunt antropologi care spun că, de fapt, legile Decalogului se regăsesc în orice cultură, sub o formă sau alta, dar, de obicei, întotdeauna recognoscibile şi recuperabile în universalitatea lor? Că toată lumea apreciază cinstea, onoarea, demnitatea, fidelitatea şi condamnă minciuna, crima, nedreptatea, adulterul etc.?

Să mai spun că există indicii antropologice care atestă că toate culturile au avut în miturile şi panteoanele lor, într-un stadiu iniţial — împotriva tezelor antropologiei empiriste —, un Zeu suprem, unic şi nedeterminat, creator a toate şi care, ulterior, S-a „retras” (faimosul deus otiosus al lui Eliade), „lăsând locul” unor zeităţi secunde?

Să mai spun că aceste zeităţi secunde, chiar şi la o analiză sumară, prezintă, fiecare, o caracteristică predicativă, deci un atribut divin, astfel că, dacă am însuma toate zeităţile cu atributul fiecăreia, am „reconstitui” Nedeterminarea Originară şi Unică Ce conţine toate predicatele, toate atributele — aşa că apariţia zeilor e sinonimă cu un fel de „parţializare” a Substanţei Unice divine originare? Asta à propos de draci ca zei ai neamurilor.

Să mai spun că orice cultură se defineşte ca un complex de semnificanţi prin care omul se raportează la Transcendenţă?

Prin toate acestea vreau să spun că toate culturile lumii sunt tot atâtea „chipuri” istorice ale Legii, cu toate imperfecţiunile sau chiar distorsiunile şi monstruozităţile lor, aşa cum le citezi. Concluzia e destul de transparentă: fiecare cultură se va mântui — şi cei care s-au definit prin ea — în măsura în care a păstrat Chipul Legii în ea. Adică, exact atât câtă Lege putem recunoaşte într-o cultură, în normele ei, în obiceiurile ei — adică universalitate, necesitate şi transcendenţă, iluminare —, exact în acea proporţie va fi ea atinsă de mântuire. Pentru că Legea Îşi va recunoaşte peste tot ce este al Său, indiferent cât de umil sau de străin. Asta à propos de ritualurile şi cutumele monstruoase din numeroase culturi, care se arată în toată monstruozitatea lor abia atunci când se revelează Legea.

Mă opresc aici. Sper să fie suficient pentru lămurirea obiecţiilor tale ca şi pentru a şterge ponosul pe care povestirea expusă iniţial de mine l-a suscitat: cel de „antihristic”.