Daca vorbim despre post, va rog iarasi sa ramanem ancorati in cadrul mai cuprinzator al vietii de credinta, in reperele date de Traditie si de Scriptura.
A discuta despre post in afara acestor cadre - ce rost are? Ce folos aduce?
Spune Sophia mai sus ca e vorba de a resimti o presiune si ca psihologii ar trebui sa se gandeasca la asta. Dar ce treaba au psihologii si psihologia cu postul, pana la urma urmelor? In afara de cazul cand i se nazare vreunuia ca e mare postitor, ca forma de exprimare a vreunei maladii abordabile psihologic. Insa chiar si atunci, daca omul e preocupat cu postul: la duhovnic sa mearga mai intai, nu la psiholog! Pentru ca postul este o treaba duhovniceasca, nu lumeasca.

Cat despre sursa acestei presiuni, cam de unde ar putea veni ea?
Scriptura, de pilda, atat cat cunosc nu porunceste postul. Il recomanda, il prezinta ca folositor dar nu il porunceste. Atunci de unde sa vina presiunea?

Faptelor Apostolilor ni-i prezinta pe primii crestini postind inainte de a lua hotarari importante, din nevoia de certitudine, de implinire, de sprijin dumnezeiesc (F.A. 13,3; 14,23).
Apoi gasim ca postul şi rugaciunea se intrepatrund (Luca 2,37; 5,33-35). Sunt practici stravechi, prin care credinciosii in Dumnezeu Cel Viu s-au pregatit intotdeauna de intalnire lepadindu-se de preocupari si ganduri laturalnice, care risipesc cugetul si atentia dar care, in schimb, tulbura inima.

Pe de alta parte, desi postul e prezentat in Biblie mai ales ca abtinere de la mancare, mai sunt si alte modalităţi de a posti. Din 1 Corinteni 7,1-5 avem incredintare ca postul poate fi si in relatia barbatului cu femeia. De remarcat si ca in versetul 6 Apostolul precizeaza limpede: "Si aceasta o spun ca un sfat, nu ca o porunca." Fara strop de presiune, asadar.

Iar postul, intelegem din intreaga pedagogie traita a Bisericii, nu are ca scop pedepsirea trupului, ci concentrarea asupra relatiei cu Bunul Dumnezeu. Nu e vorba nici de o modalitate de a slabi si nici de o dieta anume. Crestinul nu posteste ca sa slabeasca ci, in ciuda faptului ca slabeste sau indiferent la aceasta, crestinul posteste ca sa aiba o relatie mai apropiata/intensa/concentrata cu Dumnezeu, cu Iubirea, cu Imparatul slavei.

Si cum va fi un astfel de om, daca el se concentreaza, prin post si rugaciune, asupra relatiei cu Dumnezeu? Mai aratos ca un altul, oare? Mai merituos? Mai tantos? Sau, dimpotriva, posomorat si ratacit? Deprimat si lesinat?

Pai e suficient sa avem in vedere ca sufletul omului e in relatie tot mai concentrata cu Datatorul lui de viata, Cu Bunul Dumnezeu, cu Mangaietorul, cu Iubirea
ca sa intelegem (de nu cunoastem pe o cale mai directa) ca el nu poate fi decat (pre)schimbat in faptura tot mai luminoasa, traitor al smeritei cugetari si al bucuriei.
Cum sa nu fie astfel un om care, postind si rugindu-se, s-a contopit cu Duhul lui Hristos?