Citat:
În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit
Cum sa ii citim pe Sfintii Parinti (II)
,,Spre a ajuta intentiei noastre smerite de a-i citi pe Sfintii Parinti, trebuie sa incepem cu cartile patristice de baza, cele ce invata ABC-ul. Un incepator al secolului al 6-lea din Gaza a scris odata marelui batran vazator in duh, Sf. Varsanufie, cu mult in duhul incepatorului ortodox neexperimentat de astazi: „Am carti ale dogmelor si pe cand le citesc, simt ca mintea mi se duce dinspre gandurile patimase catre contemplarea dogmelor.” La aceasta, sfantul batran i-a raspuns: „N-as vrea sa te ocupi de carti precum acelea, din pricina ca iti inalta mintea; ci este mai bine a cerceta cuvintele Batranilor care iti smeresc mintea, coborandu-o. Am spus aceasta nu pentru a desconsidera cartile dogmatice, ci ti-am dat o povata; caci mancarurile sunt osebite” (Intrebari si raspunsuri, nr. 544).
Sf. Varsanufie indica in alt Raspuns (nr. 62) un alt lucru extrem de important pentru noi, cei ce ne apropiem de Sfintii Parinti mult prea academic: „Cel ce se ingrijeste de mantuirea sa nu trebuie nicidecum sa intrebe [Batranii, de ex. sa citeasca cartile Patristice] doar pentru dobandirea cunoasterii, caci cunostinta semeteste (I Cor. 8:1), precum spune Apostolul; ci este cu mult mai potrivit sa intrebe despre patimi si cum trebuie cineva sa isi traiasca viata, adica, cum sa se mantuiasca; caci aceasta este trebuincios, si calauzitor spre mantuire”. Prin urmare, nu este potrivit cuiva sa citeasca Sfintii Parinti doar din curiozitate sau ca un exercitiu academic, fara o intentie efectiva de a practica ceea ce invata ei, potrivit propriului sau nivel duhovnicesc. „Teologii” academici moderni au dovedit pe deplin ca este cu putinta sa ai multa informatie abstracta despre Sfintii Parinti, fara a avea nici o cunoastere duhovniceasca. Despre unii ca acestia spune Sf. Macarie cel Mare (Omilia 17:9): „Dupa cum cineva, imbracat fiind saracacios, se viseaza bogat, dar sculandu-se din somn, iarasi se vede sarac si gol, la fel sunt unii dintre cei ce vestesc cuvantul duhovnicesc; ei par ca vorbesc in cunostiinta de cauza, desi nu-i asa. Fara sa fi gustat din obiectul cuvintelor lor, raman cu mintea la o oarecare inchipuire.”
O incercare, pentru a afla daca citirea de catre noi a Sfintilor Parinti este academica sau adevarata, este indicata de catre Sf. Varsanufie in raspunsul sau catre un incepator care a descoperit ca a ajuns semet si mandru, atunci cand vorbea despre Sfintii Parinti (Raspunsul nr. 697): „Cand vorbesti despre viata Sfintilor Parinti si despre raspunsurile lor, trebuie sa te osandesti, spunand: Vai mie! Cum pot vorbi despre virtutile Parintilor, de vreme ce eu insumi nu am dobandit nimic asemenea lor si nu am sporit de loc? Si traiesc, invatandu-i pe ceilalti spre folosul lor; cum sa nu se implineasca intru mine cuvantul Apostolului: Tu, cel care inveti pe altul, pe tine insuti nu te inveti?” (Rom. 2:21). Prin urmare, atitudinea statornica fata de invatatura Sfintilor Parinti trebuie sa fie una a osandirii de sine.
In cele din urma, trebuie sa ne aducem aminte ca tot scopul citirii Sfintilor Parinti nu este de a ne oferi un fel de „bucurie duhovniceasca” sau de a ne confirma dreptatea de sine, cunoasterea superioara sau vreo stare „contemplativa”, ci doar pentru a ne ajuta in lucrarea caii practice virtutii. Multi dintre Sfintii Parinti comenteaza distinctia dintre viata „practica” si cea „contemplativa” (sau, mai potrivit, „noetica”), si ar trebui accentuat aici ca aceasta nu se refera, precum ar putea crede unii, la orice fel de deosebiri artificiale intre cei ce duc viata „obisnuita” a „Ortodoxiei exterioare” sau doar „faptele bune”, si o viata „interioara” cultivata doar de monahi sau de vreo elita intelectuala; nicidecum.
Exista o singura viata duhovniceasca ortodoxa, si ea este traita de catre fiecare luptator ortodox, fie monah sau mirean, fie incepator sau sporit; „actiunea” sau „practica” (praxis in greaca) este calea, iar „vederea” (theoria) sau „indumnezeirea” este capatul. Aproape toate scrierile patristice se refera la viata de actiune, nu la viata de vedere; cand cea din urma este amintita, este pentru a ne readuce in minte telul nevointelor si luptelor noastre, care in viata aceasta este gustat profund doar de cativa dintre marii Sfinti, dar este cunoscut in deplinatatea sa numai in veacul ce va veni. Chiar si cele mai inalte scrieri ale Filocaliei, precum scrie episcopul Teofan Zavoratul in prefata ultimului volum al Filocaliei in limba rusa, „au avut in vedere nu viata noetica, ci aproape in intregime viata practica”(preluare citata de pe saraca.orthodoxphotos.com)
|
Bogat si minunat cuvantul acesta.
Iar eu as vrea sa impartasesc cateva ganduri iscate de lectura acestor randuri oferite de Pelerin (pe unde o mai peregrina?...). Daca se regaseste cineva, m-ar ajuta si m-ar bucura sa adage si alte impresii ori comentarii.
1) Mai intai pe marginea povetei date incepatorului de Sfantul Varsanufie.
Imi amintesc ce mi s-a intamplat cand am inceput sa citesc serios (adica din adinca nevoie) Scriptura, oarecum in aceeasi perioada cu lectura Filocaliei - Sf. Isaac Sirul. Anume, un lucru curios: in loc sa ma simt atras, precum ucenicul Sfantului Varsanufie, de contemplarea inalta a dogmelor, imi parea dimpotriva ca gasesc in textul sfant
nimic altceva decat raspunsul concret la anii de framantari neincetate pe care le purtasem in mine. Cu adevarat simteam ca am ajuns, in sfarsit, la liman, la dezlegare, la pace...
Nesfarsitele descrieri explicative ale mecanismelor sufletesti oferite de Sfantul Isaac, imi pareau pur si simplu o dezlegare si o ordonare a unui morman de impresii/ganduri/trairi/ipoteze traite peste ani, care mocneau viu si dureros in mine dar carora nu le puteam oferi o anumita coerenta, ordine, sens. Cuvantul sfantului a actionat asupra mintii mele precum magnetul asupra piliturii de fier: totul a fost ordonat frumos si a capatat sens, incepind cu primele pagini. Am fost atat de fericit! Evrika!!!
2) Dar era pe de o parte o iluzie, pe undeva, cumva, si in orice caz o etapa trecatoare. Treptat am sesizat ca organizarea/ordonarea mea era in principal intelectuala, folositoare ce-i drept pentru combaterea marii dezordini a santierului meu de lucru subiectiv, insa nimic mai mult. Viata practica ramanea aceeasi, constind in insiruirea aproape mecanica a acelorasi deprinderi si obisnuinte pacatoase. Am realizat ca lectura trebuia musai dublata si de alte demersuri... Cred ca ma aflam in ipostaza descrisa mai sus de Sfantul Macarie. Delicat moment...
3) Astfel am pasit (am fost purtat precum slabanogul pe targa) in comuniunea euharistica. Slava lui Dumnezeu! Am experimentat, treptat, prin Mila Domnului, cele ale Bisericii: Sfintele Taine, slujbele, canonul, etc. Treptat, reintorcindu-ma la textele filocalice si la Scriptura, am simtit ca ele capatau acum un alt inteles, ca devenisera vii, ca ma contineau ele (iar nu eu pe ele, cum se intampla cand le intelegeam doar intelectual). Intr-un fel ma simteam, sa imi fie iertata marturisirea, cumva cosubstantial cu ele... Poate nu ma exprim bine, insa simteam ca devenisem, pe ici-pe colo, una... Ca textul nu era doar text, ci pur si simplu o lume din care faceam parte organica. Nu lecturam, ci deveneam prezent. A mai trait cineva simtamantul acesta?...:) Banuiesc ca da, desigur...
Am sesizat apoi ca oamenii pe care eu ii cunosteam si ii considerasem mereu ca fiind de-ai bisericii ma priveau cu suspiciune cand incercam sa aduc vorba despre aceste simtaminte noi... Dupa o vreme am inceput sa banuiesc un lucru pe care il cred, din pacate, si astazi: inca mai consider ca omul ramane, pe alocuri sau cam peste tot, la coaja tare a lecturii, din varii motive, nefiind una cu textul macar pe alocuri. In acest caz, precum inca mi se intampla si mie adeseori, lectura devine livresca, artificiala, exterioara. Ea nu atinge miezul sufletului, nu preface inima si apucaturile. Cel mult, omul devine bigot.
As zice (precum fratele Zaharia mai demult, in felul sau specific - iar eu voi reformula aceeasi idee insa in felul meu) ca la intalnirea cu textul duhovnicesc (implicit cu toate cele care alcatuiesc viata de credinta in Biserica), omul are doua cai principale din care alege: fie omul transforma textul (si toate ale Bisericii),
asimileaza mesajul la ordinea lumii sale launtrice, subiective, reducindu/l la cele familiare, mutilindu/l si schimonosindu/l in propria camara sufleteasca, facindu-l intr-un final sa para de-al sau, ca si cum nu ar fi fost nimic diferit de ceea ce persoana
detinea deja; fie omul se lasa transformat de mesaj,
se lasa acomodat, remodelat, precum o plastilina moale, de "mana" mesajului. Dar pentru aceasta din urma varianta, va trebui sa suporte uneori durerea modelarii, care nu e alta decat lepadarea de dragostea egofilica fata de propriile convingeri, simtaminte, deprinderi, tendinte ale omului vechi dinlauntrul persoanei proprii. Iar alta cale de crestere sau dezvoltare duhovniceasca, in afara de aceasta mai aspra, a acomodarii, nu cred ca este posibila.
Cat priveste bucuria care insoteste lectura cartilor duhovnicesti, ea se asaza pur si simplu, sub puterea cuvantului sfantului, in fiinta mea si ramane ca o stare de spirit, ca un nor fin, ca o campie pe care rodesc, nu stiu cum, ici si colo, uneori cateva fire verzi si proaspete de iarba... Iar uneori, ca prin minune, si cate un ghiocel. Pentru care multumesc lui Dumnezeu!